O vreme am locuit confortabil în propriul nostru corp: ne-a fost somn, foame, sete, am fost bucuroși, am vrut să muncim și am putut să o facem, am fost curioși, am vrut să aflăm, să știm detalii, să înțelegem cum se petrec lucrurile din afara noastră, nu am înțeles întotdeauna ce se întâmplă în noi și parcă nici n-am fi vrut să fim descifrați, ne-a supărat felul în care alții ne-au etichetat, deși chiar și noi o făceam față de ceilalți. Deci, relația cu propriul corp a fost mulțumitoare, împlinindu-se nevoile firești.
Multe s-au petrecut fără voia noastră și n-am făcut mare lucru să schimbăm starea de fapt. O vreme ne-am înțeles bine cu corpul nostru și nu ne-am pus problema să-l disociem de suflet, chiar dacă nu era concordanța pe care ne-am fi dorit-o. Apoi, atunci când am început să fim mai atenți la vârstele rotunde, când schimbam prefixul, au început să ne viziteze angoasele, unele fără nume, altele generate de disfuncționalitățile noastre corporale.
Ochii nu pot trece fără ajutor prin ceața literelor și a cifrelor, părul începe să semene a iarnă, fața noastră devine o complicată hartă a încercărilor de pe propriul traseu, aparatele medicale descoperă câte ceva din ceea ce li se întâmplă doar altora, multe văzute și auzite sunt rememorări ale unor lucruri, întâmplări deja învățate; examinăm în timpul insomniilor plusurile și minusurile existenței proprii sau a celor dragi și ne încearcă tristețile nevindecabile pentru cei pe care nu-i mai putem întâlni în această viață.
Și totuși, spiritul nostru mai colindă prin stări în care chiar ne-am bucurat, mai regăsim din când în când amintirile locurilor pe care nu le-am fi vrut uitate și care au fost, la un moment dat, cea mai bună lume posibilă pentru noi, cei însetați de iubire.
Acceptăm, cum spunea Esenin, că: „Toți suntem vremelnici pentru veci, / Rar ning fagii frunzele deșarte, / Binecuvântat să fie, deci, / Că trăiesc și că mă duc spre moarte”.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…