Sunt etape timpurii sau târzii ale vieții în care avem nevoie să ne regenerăm pentru a putea continua. Unii percepem aceasta ca pe o tristețe de nerezolvat și, descumpăniți fiind, nu depărtăm de noi gândul abandonului. Unii avem, norocoși fiind, șansa unei revelații că ar mai putea fi ceva de sperat ori de trăit.
Se reconstruiesc în noi amintiri bune, vindecătoare, care ne reamintesc timpuri de grație, daruri primite sau făcute, în care noi am fost mai buni ori alții ne-au întins mâna, ne-au pansat rănile sau ne-au luminat deznădejdea. Privite de pe margine, acestea par greu de crezut. Și totuși… Cei puternici, cei ce se pot ridica singuri din căderi grele găsesc mai ușor drumul spre lumină; cei încătușați de deznădejde fac ce pot, strigă pe cineva ori se închid în tragice tăceri și, uneori, la timpul hotărât de Dumnezeu vine izbăvirea.
Eu am avut parte de regenerări în timpul vieții, unele uimitoare, dăruite de bunătatea divină și am primit cu recunoștință să mă reconstruiesc prin bucuria de a avea în față frumusețea cuvintelor scrise, lumina zilei îmbrățișând locuri și chipuri dragi, înțelesuri noi ale unor întâmplări mai vechi ori semnele celor de departe sau de aproape sau chiar mângâieri din vis, venite din lumea unde întristarea și suspinul nu mai există.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
