Prin viețile noastre curg necontenit întâmplări care fie ne înțelepțesc, fie ne îndârjesc ori ne smeresc. Cred că rareori se întâmplă să nu ne schimbe ceea ce s-a petrecut.
Se înnoiește ceva în conștiință, se scrie ceva printre sentimentele proprii, se clădesc ori se demolează convingeri, simțiri, atitudini. Avem înscris în judecata noastră capacitatea de a deosebi binele de rău, dar imediat se adaugă o „problemă”: binele cui, adevărul cui, dreptatea cui?
Cei mai mulți dintre noi ne grăbim să stabilim că prioritare sunt cele „ale noastre”. Atât putem, n-am înțeles lecția jertfei de sine, n-am reușit să urcăm treapta spre așa ceva, pentru că nu avem putere să facem acest pas. „Fiii oamenilor, până când grei la inimă?” (Psalmul 4)
Nu e vorba, neapărat, de o vinovăție, mai curând de limitarea puterii de a privi mai sus. Și totuși, nu-i privăm pe ai noștri de ceva, dacă ne aplecăm gândurile, intențiile, acțiunile și spre altceva decât propriul univers? Multe nu știm, pe unele a vrut Dumnezeu să nu le cunoaștem, pentru a ne proteja, pe altele ni le-a arătat spre folosul nostru: „Că, iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.” (Psalmul 50)
Lumea în care ajungem ne închide în niște tipare în care sunt impregnate „virtuți” ca: egocentrismul, narcisismul, autosuficiența, nepăsarea, mai rău chiar, ura față de cel diferit, mai bun, mai frumos, mai priceput, mai altfel…
Uneori poate că ar fi destul să citim atent un verset din Psalmul 4: „Mâniați-vă, dar nu greșiți; de cele ce ziceți în inimile voastre, întru așternuturile voastre vă căiți.” Sau: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; cei fără minte disprețuyiesc înțelepciunea și stăpânirea de sine.” (Pilde 1:7)
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
