Stăm față în față cu semenii noștri și stabilim un contact vizual. Uneori ne dorim să privim în ochii celuilalt și găsim, astfel, o mulțime de semnale: cercetare, validare, încredere, admirație, dezaprobare, afecțiune, rele intenții și multe altele. E ceva foarte interesant și, căpătând experiență de viață, aflăm multe. Uneori cuvintele nu mai pot adăuga nimic.
Privirea umană, un dar divin care ne ajută să înțelegem ce este în jur, înseamnă și interacțiunea individualităților și poate construi diferite tipuri de relații umane.
Privirea copiilor mirată, încrezătoare sau temătoare, bucuroasă, cercetătoare încă nu cunoaște durerile și încercările vieții. Atunci când totul este bine… Ce urmează? Să ne rugăm să fie apărați de boli sau nefericire.
Privirea celui ce disprețuiește sau urăște e amenințătoare și ne dă senzația că suntem în pericol și, celor curajoși, nevoia de a lupta pentru ceva, cu cineva..
Expresia ochilor celui ce-a greșit în vreun fel și regretă acest lucru ne dă celorlalți îndemnul de a înțelege împrejurarea care a generat această situație. Unii judecăm, etichetăm, dăm sentințe, alții iertăm, acceptăm, lăsăm sentințele în seama celorlalți. Cum o fi cu cei care spun iartă, dar nu uită? Dar privirea celor ce iubesc, cum o simțim? Nu e vorba neapărat de iubirea unui bărbat pentru o femeie sau invers, ci de iubirea dintre oameni în general. E ca o mângâiere din ochi, ca o îmblânzire a aerului, ca o netezire a căilor celor pe care îi iubim, ca o apă de băut pentru cel însetat de afecțiune, e un miracol generat de a da celuilalt binele din energia ta afectivă.
…Și ar mai fi privirea înlăcrimată! Mie mi-e greu să văd privirea inundată de lacrimi a altora, pentru care poate nu am leac și rămân cu un fel de rană a altuia și a mea, cu care nu știu ce să fac. Chiar și lacrimile de bucurie mă pun în încurcătură, pentru că noi am vrea să țină cât mai mult, fără a ști cât pot dura.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
