Miez de toamnă cu soare vesel, indiferent la ce se întâmplă în viețile oamenilor… Pentru Ea, parcursul lumesc se încheiase și urma să plece la locul de odihnă, împuținată trupește, frumos îmbrăcată, cu fața înseninată pentru că trecuse de cealaltă parte a lumii unde sentimentele se egalizează și se despart de cuvinte.
Urmașii ei se mișcau prin curte făcând câte ceva cerut de ceremonialul ce urma să înceapă cu câte un suspin poticnit în respirație și cuvinte stăpânite de durere. Era o durere bănuită anterior, dar care căuta să se ajusteze realității și să admită că aceea care pleca părăsea casa și curtea, părăsea grădina îngrijită cu pricepere, neliniștile pentru livadă, ghivecele cu mușcate, andrelele harnice prin mâinile ei, oglinda în care se privea înainte de a ieși pe ușă.
Ai casei încercau să accepte că urma ultimul drum, că sărbătorile ce vor veni vor însemna o curte pustie, din care va lipsi glasul sonor al Învățătoarei satului. Pleca, venise timpul, cea pe care te bazai că rezolvă, că gătește și repară, află, povestește și face surprize. Da, pleca, și, cu toate că fusese vorbăreață toată viața, acum tăcea. Urma un timp al povestirilor, parastaselor și al descoperirilor că nu mai avem pe cine să întrebăm și de la cine să vină răspunsurile. Ultimul drum a fost mai scurt decât îl credeam și, în clipa despărțirii, ne-am întrebat și ne-am răspuns că ceea ce știam că este a trecut de cealaltă parte a realității.
Peste nouă ani, altă plecare… Se închidea un drum greu, dureros, cu poteci surpate, obstacole mari și puteri mici. Trup devenit infirm, minte limpede care ar fi putut să fie zguduită de seismele de pe traseu… Se stinsese în zorii unei zile de ianuarie, în liniște, cuminte, „culcă-te!” spusese și, în scurtul răgaz cât fusese singură, făcuse pasul, Ea, care de ceva vreme nu mai putea să meargă.
Toți ai casei știau ce va urma, dar nu vorbeau între ei despre ceea ce va fi, legea firii se așeza din nou la locul cuvenit. Trecerea s-a petrecut departe de locul în care trăise și doar gândurile de prețuire și dragoste ale celor care o cunoscuseră urmau să o însoțească. Cu o oră înainte de prohodire, pe aleea bisericii unui sat dâmbovițean înaintau tăcuți câțiva nepoți, cărora le deschisese casa ei, îi așezase la masă, pe unii îi creștinase.
Ce mai era pentru aceștia o mătușă de aproape 90 de ani? Totuși, respectul, dragostea, recunoștința îi făcuseră să parcurgă sute de kilometri pentru a-și lua rămas bun de la Ea.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
