Oamenii obosesc. Mișcările lor devin lente, îngreunate de eforturile pe care le presupun activitățile lor, ca și cum energia s-ar pierde într-un fel necontrolat. Sunt oameni a căror putere de muncă mă fascinează, prin durata intensității ei, și care sunt capabili să muncească într-un ritm constant vreme îndelungată. Muncă fizică sau muncă intelectuală, gesturi îndemânatice susținute de subtilități mentale fac din semenii noștri personalități puternice care-și ritmează timpul vieții lor cu realizări ce le dau un statut demn de prețuire.
Am în gând o banală întrebare: de unde puterea de a munci în fiecare zi cu hotărâre, unii chiar fără să se plângă? Am cunoscut oameni – mulți – pentru care munca este justificarea existenței, partea ei cea mai interesantă, spectaculoasă chiar, și pentru care oboseala este o stare pasageră, ușor de remediat. Mă gândesc la acea oboseală plăcută, pe care o simțim după lucrul bine făcut și care ne dă puterea să mai continuăm să muncim, ca și cum am mai fi primit o porție de energie. Unora le vine un impuls, o dorință ca suplimentul de energie să-l dăruiască altora, pentru care nu e ușor.
„Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos”, scria apostolul Pavel. Este oboseala de după muncă o pecete a asumării unei vieți demne, este un mod în care omenirea își stabilește cadența vieții, dând fiecare ceea ce are de dat pentru el și pentru alții. Nu mă gândesc însă doar la oboseala de după muncă, dar și la cea dată de suferința fizică ori sufletească și care transformă un om într-o altă versiune a sa, în care corpul și sufletul își caută regenerarea, nu întotdeauna cu succes.
Am văzut oameni dragi care simțeau că sunt aproape de sfârșit și care-și manifestau oboseala prin enigmatice tăceri și prin zâmbete stinse. Despre aceia, eu nu-mi imaginam că ar putea obosi, ci doar că ei trebuie să fie o prezență perpetua în viața mea.
Oboseala din timpul călătoriilor ori la încheierea lor are adesea ca trăsătură dorința implicită sau explicită de a o așeza în rândul împlinirilor personale. Nu neapărat vesele împliniri, ci precum niște datorii făcute până la capăt… Să fim alături celor care ne așteaptă, să consolăm, să punem o floare pe un mormânt, să facem curățenie și mâncare pentru cei care nu mai au putere, să petrecem ore sau zile lângă cei dragi!
Vă propun, la final, să reflectați la viziunea lui William Shakespeare, în Sonetul 66, despre o anume oboseală, în traducerea lui George Pruteanu…
Lehămețit de tot, aş vrea să mor:
Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,
Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,
Credinţa, marfă ieftină-n obor,
Fecioara pură – scoasă la mezat,
Onoarea – aur fals, înşelător,
Cel drept, de forţa strâmbă-nfrânt uşor
Desăvârşirea luată drept păcat,
Frumosul – sugrumat de-un zbir mârşav,
Cuminţii – bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr – numit prostie,
Şi Binele – dat Răului ca sclav…
De toate scap, de fac ultimul pas,
Dar, dacă mor, iubirea-mi cui o las?
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
