„Ca umbra ce se înclină m-am trecut, ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur…” ( Psalmul 108)
Uneori se strecoară pe obraz o lacrimă… sau mai multe… sau potop. Sunt, de cele mai multe ori, din durere. Vindecă plânsul ceva? Mai degrabă, nu… Dar face prea plinul mai ușor de dus, fiecare am cunoscut felurite dureri și le-am purtat după putere.
Atunci când vine durerea, ești, de cele mai multe ori, nepregătit. Ai vrea să o poți duce mai ușor și să știi unde se termină. Așa ai avea o geană de lumină spre care să privești cu speranță. Forța interioară a fiecăruia face să așezăm povara astfel încât să o ducem fără să ne strivească definitiv.
Doare sufletul în întregul lui, doare o parte a lui, doare demnitatea zgâriată de cuvintele sau faptele altora, doare speranța făcută țăndări, respingerea surprinzătoare, doare timpul pierdut, doare și durerea altora.
Stăm față în față cu durerile altora și ne temem pentru noi înșine, privim ce trăiesc alții cu compasiune sau detașare. Uneori te copleșește faptul că nu poți face nimic pentru vindecarea altuia și atunci te simți înfrânt.
Dacă ar fi să cuprinzi cu înțelegere destinul propriu sau al altora, nu ești sigur că ai înțelege, dar ai vrea o deslușire clară. Parcă atunci când ai explicația – sau crezi că o ai – duci mai ușor povara.
Dar, în viața mai lungă sau mai scurtă a oricărui om este momentul (sau pot fi mai multe) când durerea te strânge în pumnul ei de fier, când plânsul pare infinit și nimic nu poate schimba prezentul apăsător. Atunci ai vrea să o iei de la capăt și să nu-ți aduci aminte de prezent. Încerci să-ți reordonezi lupta pentru existență, să ai în față alte așteptări și să privești spre ele ori să ieși din cercul propriilor suferințe. Unii reușesc, pentru toți e greu, iar pentru alții este imposibil.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
