Vine o vreme (se pare că a și venit) când unii dintre noi ajungem la o „margine”: nu mai suntem interesanți, atractivi, utili, nu mai avem loc, nu (prea) mai contăm. Noi, cei ajunși într-o astfel de postură, știm însă că mai avem păreri lucide, discernământ, idei, dorințe, o nevoie de a așeza în timpul rămas locuri, fapte, reinterpretări, chiar trăiri.
Privim de aproape și de departe întâmplări care nu prea seamănă cu ceea ce am cunoscut noi cândva, ne întristăm, ne mirăm, ne îndoim, încercăm să explicăm cauze și efecte, ne autoevaluăm, sperând să vedem dacă parcursul nostru mai durează…
Câteodată reușim să cenzurăm față de alții sentimentul de deja vu, ca să nu-i irităm pe cei din jur, nu prea mai bravăm, ne asumăm puținătatea cunoștințelor, a abilităților, ne acceptăm vârsta, chiar găsim curajul de a vorbi despre ea și strângem în tăceri deliberate ceea ce am mai avea de spus.
Pentru noi înșine mai avem întrebări și răspunsuri, mai găsim frumos, speranță, înțelepciune și eroism la contemporanii noștri, totuși ne produce anxietate ceea ce mai aflăm despre conștiința unei părți a lumii în care trăim, pentru care învățătura, cartea sunt ceva străin sau nu există, istoria e ceva neinteresant, nefolositor, corpul uman este destinat exceselor de multe feluri, sentimentele nu au înțeles, nici trecut și nici viitor.
Asemenea călătorului care a parcurs o parte a drumului său și privește împăcat spre ceea ce a rămas în urmă, am putea să ne spunem că timpul nu a trecut peste noi în zadar, că am luptat și, uneori, am învins, am muncit dorind să fim folositori; putem privi în ochii celorlalți și avem în preajmă oameni care s-au bucurat că ne-au întâlnit și ne-au bucurat la rândul lor.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
