PUNCTUL PE CUVÂNT – Gabriela CRISTACHE – Noblețea

Într-o lume a multor egoiști, nepăsători, violenți, lacomi, dornici să calce peste viețile altora, am văzut de multe ori noblețea. Da, cea autentică, a oamenilor din cele mai diferite categorii sociale, nu neapărat a celor cu școală, fapt care ar putea explica părerea că educația intelectuală îi face pe oameni mai buni.

Am fost uimită să redescopăr în oameni acea bogăție a bunătății, discreției, tactului, modestiei, a gândului smerit și, uneori, am oscilat între a-mi face cunoscut respectul pentru acei oameni sau a mă bucura în taină de ceea ce descoperisem. Aș fi vrut să mă înclin față de cei care erau cu adevărat nobili dar, uneori, am preferat să mă bucur în singurătate de ceea ce aflasem…

Cunosc oameni care în modul cel mai firesc dau hrană celor flămânzi, preiau din muncile celor obosiți sau bolnavi, tac pentru a nu-i rușina pe cei ce greșesc, știu să nu-și bată joc de greșelile și căderile altora, cinstesc simplitatea și delicatețea semenilor lor, duc poverile prea grele ale altora, trec sub tăcere durerile de multe feluri ori temerile proprii.

Trecerea timpului m-a convins demult că noblețea e altceva decât un privilegiu, poate să fie a oricăruia dintre noi și nu sărăcește pe nimeni. Să ne gândim la modelul lui Hristos și la noblețe, posibilă oricând:

 

Ștergarul

 

Costache Ioanid

 

La cina cea de Paște, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.
Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul…fără vină…

Era plăcut prilejul. Și toate pregătite.
Dar vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Și-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vom ședea la rugă?
Sau cine își va pune ștergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Și Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
-N-ai vrea să-ți pui tu, Petre, ștergarul astă seară?
-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
-Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân…
-Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
-Chiar eu?…Sunt cel din urmă la Domnul dintre ei?
-Dar tu ce ții doar punga? – Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde și mielul l-am străpuns…
-Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
-Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Și-n fiecare cuget răspunsul a fost Nu.

Atunci, lăsându-și brâul și haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul Cel coborât din cer
și-nfășurând ștergarul, S-a aplecat ușor
să-și spele ucenicii ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâția ani s-au dus.
Și-acum – a câta oară? -Se-așează iar Iisus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
-N-ai vrea să-ți pui tu, Gheorghe, ștergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie și-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraților tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi, în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrani fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiți de mângâiere,
sunt prunci rămași acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care așteaptă un salvator semnal.

Se cere osteneală și jertfă uneori.
Și nopți de priveghere și iarăși muncă-n zori.
Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ți-e dat,
cât mătura și acul și rufa de spălat,
cât cratița, toporul și roata la fântână,
ciocanu-n tabla casei și-n gard la vreo bătrână.

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi și să mângâi;
să-l scoți apoi la soare și să-i alini amarul.
…Nu vrei cu Mine, frate, să-ți înfășori ștergarul?
-Chiar eu?…Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân…
-Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
-Chiar eu? – Chiar eu? Același și-același trist răspuns.

Și-atunci lăsând să-I cadă cununa Lui și haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăși taina,
încet – a câta oară? – Se-apleacă iar Iisus
și, plin de-atâtea gânduri, ștergarul iar Și-a pus.

Și-așa cum o mlădiță se-ndoaie lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou se-njugă.
El, Împăratul Vieții, din nou e rob și slugă.
Veniți, leproși ai lumii, murdari de-a ei țărână!
Iisus vă spală iarăși cu propria Sa mână!
Veniți, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

Voi, frați, goniți mândria, visările și somnul!
Luați cu drag ștergarul, alăturea de Domnul!
Și nu uitați: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ștergarul, acela ia cunună!

 

Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…