Doar în etape mai târzii ale vieții, ne punem problema loialității. Mulți ani nici nu cunoaștem acest cuvânt, nici n-am avea cum pentru că el se asociază cu un anumit grad de structurare a valorilor personale, cunoscute – în general – prin experiența de viață socială, prin cultivarea cunoașterii valorilor societății.
Nu mă gândesc la o însușire uniformă și nici la o adoptare uniformă de către membrii unei comunități, asemenea semințelor puse în pământ de către un semănător (pilda biblică a semănătorului): unele cad în pământ fertil, apt să le facă să rodească, altele încolțesc, dar planta răsărită nu are viață lungă, pentru că nu-și poate ancora rădăcinile și nu are șansa de a supraviețui, uneori planta răsărită este înăbușită de altele din apropiere, mai ofensive în creșterea lor sau se întâmplă ca sămânța să cadă pe piatră și să nu încolțească.
Între valorile unei societăți, aș zice că loialitatea se adoptă, într-o anumită măsură, instinctiv și mai timpuriu. Ea poate fi în relațiile dintre oameni un mod de asigurare a durabilității armoniei dintre ei. A fi loial patriei, oamenilor, unor comunități care au nevoie de noi, a fi loial unor învățături, precum cea creștină, a-ți ține făgăduințele (cele bune, folositoare, umanitare etc.), a fi loial unor valori benefice pentru umanitate, a-ți păstra fidelitatea față de ceea ce înseamnă respectarea drepturilor omului sunt câteva puncte de vedere față de care ne putem raporta la înțelesul termenului loialitate.
Trebuie să ne supervizeze cineva loialitatea? Conștiința proprie, întâmplările vieții și răspunsul pe care îl vom primi la Judecata de apoi…
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…