Deseori ne căutăm un loc potrivit în care să ne odihnim, să ne ascundem de indiscreția altora, să ne bucurăm în tihnă și taină, să ne îngrijim rănile sau să ni-i facem un popas mai îndelungat. Dacă cei mai mulți dintre noi vrem să trăim „la vedere”, se datorează faptului că vrem să arătăm ceva despre noi, că avem, că am reușit, că putem, că suntem curajoși, că sfidăm.
Fiecare cu motivele lui, unul sau mai multe… Nu e nici bine și nici rău, este un dat al complexității firii omenești. Cel puțin pentru mine, este interesantă căutarea locului pe care-l credem potrivit. Am vrea ca, găsindu-l, să fie sigur, confortabil, să ne mulțumească prin ceea ce reprezintă, să ne dea sentimentul durabilității.
Echilibrul nostru psihic este condiționat și de certitudinile date de un loc potrivit pentru noi, pentru a funcționa bine sau măcar acceptabil. Căutăm multe într-o viață, cei înțelepți, abili sau norocoși chiar găsesc ce le trebuie, dar nu întotdeauna mijloacele căutării sunt juste. Pentru unii nici nu contează cum au obținut ceva, alții însă se rușinează, suferă, se căiesc pentru felul în care au ajuns undeva.
Cine are dreptul să judece? „Să nu intri la judecată cu robul tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta…” (Psalmul 142)
În sens figurat, un loc potrivit ar putea fi lângă sufletul semenilor noștri. Într-un cântec al lui Brassens auzim: „Ami, si ton ame est pleine,/ De ta joie ou de ta peine/ Qui portera la moitie?” Să fim recunoscători celor care ne preiau o parte a poverilor sufletești!
Loc potrivit pentru oricare dintre noi ar putea fi lângă copii, părinți, prieteni ori vibrând la rugăciunile din fața altarelor, ascultând muzică sau asistând la o piesă de teatru, muncind pământul, modelând suflete și caractere, străbătând drumuri în țara ta sau dincolo de hotarele ei, punând o floare la un mormânt ori petrecând pe cel ce pleacă într-o călătorie și dorindu-i să nu plece ca de la o casă pustie.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…