O despovărare înseamnă de multe ori lacrimile oamenilor. E ca și cum ceva greu de purtat e mai bine cumpănit pentru a putea fi dus și mulți dintre noi am vrea să nu ne fie văzute lacrimile pentru că le considerăm ceva prea intim, de ținut în secret, eventual de mascat prin altceva, râs, tăcere sau schimbarea tonului vorbirii.
Lacrimile nu au mereu o explicație, pot însă avea un motiv: umilință, regret, durere, bucurie, teamă, frustrare, uimire, revelație. Le avem într-o viață și nu prea pot fi controlate, căci uneori ele vin de departe, dinlăuntrul nostru. Traseul lacrimii este obrazul, uneori mâinile, ajungând apoi pe o imagine dragă, pe o icoană sau chiar pe pământul uscat de dorul sau durerea noastră ori de curgerea nepoticnită a timpului.
Uneori, lacrimile și plânsul reașează decizii, proiecte, gânduri, sentimente și ascund sub învelișul vindecării dureri încă actuale. Fericită este vremea lacrimilor de bucurie, când preaplinul sufletesc se revarsă în lacrimi scânteietoare care spun, dacă mai e ceva de spus, și alinător este să te desparți de ființe dragi cărora le mai șoptești ceva care să le însoțească în veșnicia amintirilor.
Poetul Lucian Blaga ne spune cum am primit acest dar, care este și rană și leac și învățătură pentru a mai afla ceva chiar despre noi.
Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
cu-n giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici norii,
căci vezi – lumina lor mă doare.”
Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete lacrimile.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
