Iubim într-o viață, neștiind sau nedorind să măsurăm cât. Uneori ne încredințăm iubirea cuvintelor, de la care ne așteptăm să ajungă unde ne dorim, alteori o punem în faptele noastre sau o luăm de-a valma și o vrem în viața și în sufletul cuiva, venind de la noi năvalnic sau domol.
Ce să facă ceilalți cu iubirea noastră? Am vrea să le fie bine cu ea, să nu-i stingherească, să le fie de folos, să le țină de cald, de foame, de sete. Se poate și să nu le trebuiască și, atunci, sentimentul inutilității ne cutreieră alături de rușine ori regrete. Ca și cum am fi semănat și n-a răsărit nimic…
Se prea poate să acoperim în noi răni pe care nu vrem să le știe alții și nici noi să nu ne amintim de ele. Ne vrem mângâietori, aducători de bucurie ori justițiari, pentru a-i feri pe cei dragi de dureri nemeritate. Bine e să putem lupta cu vorba, cu fapta, cu rugăciunea ca să fim încredințați că suntem buni de ceva…
Dar noi ce să facem cu iubirea care ni se dă? Să fim atenți să o recunoaștem, să fim strângători ca niște înțelepți și curați ca să o merităm. Să fim prezenți, pentru că nu se știe când e rândul nostru la iubire sau la odihnă. Cei ce netezim căile celor dragi cu degete fremătând de emoție să înțelegem că, din când în când, e rândul nostru să fim iubiți.
Să ne bucurăm din plin atunci când gândul bun al cuiva ne însoțește, când fiii și fiicele noastre ne mângâie cu dorul lor sau când prieteni mai vechi ori mai noi se bucură că ne văd, că află vești despre noi. Oricum timpul nostru e prea scurt…
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
