Privim în noi și, unii, știm ce înseamnă aceasta. Uneori, începem cu neliniștea cu care așteptăm un rezultat medical, ne coborâm cu judecata în noi înșine și pare să fie greu să mai aflăm o dată că avem temeri, îndoieli, neputințe, lucruri de ascuns. Cei ce-și smeresc gândurile la sfârșitul unei zile se pot întreba dacă va mai răsări soarele și a doua zi și așteaptă un răspuns divin.
Se întreba cândva, la predică, un preot respectat: dacă Dumnezeu ar schimba iertarea în înfăptuirea dreptății?
Și am putea să continuăm cu alte întrebări: ai judecat grăbit un om despre care nu știai prea multe? Ai râs de păcatele semenului tău, știind că tu însuți ai multe? Ai călcat în picioare demnitatea cuiva și cum te-ai simțit apoi? Ai vorbit când trebuia să taci, ai tăcut când era nevoie să spui ceva ce ar fi folosit cuiva? Ai nesocotit încrederea care ți s-a acordat? Ai lăsat vreodată ceva să treacă de la tine? Ai dăruit ceva ce-ți plăcea să ai? Ai fost leneș, te-ai prefăcut, ai urât, ai furat, ai instigat la violență? Te-ai considerat mai presus de ceilalți și în ce fel?
Răspunsuri la aceste întrebări, în versurile lui Lucian Blaga:
Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pân-apune soarele?
Vreau să-mi dau sufletul
deodată cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?
Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.
Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aştept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia țărână un pumn
şi mi-o presăra pe cap în loc de apa şi vin.
Botează-mă cu pământ.
Umbra lumii îmi trece peste inimă.
(Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag)
Sau, poate, urmează și alte întrebări…
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
