Când încercările vieții îl pun pe om în postura de învins, greu de recunoscut și acceptat, se evidențiază o perspectivă neașteptată care schimbă ierarhia priorităților sale. Oare se smerește omul? Câteodată…
Alteori, disperarea, orgoliul sau inconștiența îl fac să lupte, chiar dacă nu se întrevede o speranță. Cum e o inimă înfrântă? Un plâns interior, o durere al cărei ecou devine asurzitor, o schimbare a ceea ce dădea chipului omenesc o liniștire, o dorință de a se statornici în pace, calm, încredere în sine și în alții. De multe ori pare că ne învecinăm cu un drum întunecat pe care ne temem să înaintăm ori că suntem într-un loc ce poate fi și prăpastie și loc de scăpare, fără a ne fi prea clar unde suntem.
Cu „inima frântă și smerită” (a celor cu adevărat înțelepți), oamenii trec prin propria viață adăugând mereu câte ceva învățat prin propriile trăiri. Unii își rescriu sentimente, alții ascund sub vreo mască răni pe care le doresc neștiute de ceilalți și pe care chiar ei ar vrea să le facă uitate și alții sunt întăriți chiar de dureroasele experiențe trăite.
Cei cu adevărat puternici nu doresc să transfere efectele durerilor și înfrângerilor către apropiații lor pe care îi iubesc, considerând că este de ajuns ca ei să poarte acest fel de poveri. Câteodată solidaritatea face bine, urcușul e mai ușor, drumul spre ceva se poate parcurge mai repede.
Să ne gândim la o descriere a omului cu inima smerită pe care o face psalmistul: „De tăria mâinii Tale, eu m-am smerit. Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om. Și ai subțiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deșert se tulbură tot pământeanul. Auzi rugăciunea mea, Doamne, și cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci. Căci străin sunt eu la Tine și străin ca toți părinții mei. Lasă-mă să mă odihnesc înainte de a mă duce și a nu mai fi.” (Psalmul 38)
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…