Scrisul cuiva pe o pagină mă duce cu gândul la trăsăturile fizice și psihice ale unui om și mă interesează. Scrisul fin, mărunt îmi evocă personalități atente la frumos și echilibru, a căror viață e ghidată de dorința de ordine și armonie, atenția pentru buna așezare a faptelor și a lucrurilor, astfel încât să fie percepute ca un tot bine alcătuit.
Îmi este clar, atunci când văd scrisul unei persoane energice, prin felul în care pune în pagină literele, cuvintele, asemenea unor locuri cucerite, însușite, ei fiind proprietarii recunoscuți. Sunt apoi scrisurile celor nesiguri pe ei, retrași în colțul lor, unde se simt la adăpost de revendicări și competiții ori dispute violente. Scrisul lor este timid, spațiul este prea larg pentru ceea ce au ei de pus pe hârtie, mesajul lor este deseori scurt, incomplet din teama de a nu se expune.
Scrisul tremurat al bătrânilor este destul de viu în amintirea mea. În copilărie, familia primea scrisori de la bunicii de departe. Cuprindeau vești despre evenimente, fapte din locul în care trăiau, câte un sfat, o interogație despre sănătate și o ceremonioasă încheiere urmată de semnătură. Ai voștri părinți… Plicul avea menționat, normal, destinatarul și expeditorul, cu scrisul tremurat al bunicului.
Timp de decenii am văzut scris de copii, uneori neglijent, neformat, haotic, alteori frumos aliniat și rotunjit, motiv de satisfacție și mândrie, parcă… Scrisul elevilor mei stângaci devenea o problemă atunci când, în bancă, erau un dreptaci și un stângaci. Scrisul celor din urmă era mai dispersat, parcă dintr-o nevoie de a mișca mai relaxat mâna.
Până pe la 11 ani am scris urât, cu litere colțuroase, inegale, care nu se așezau bine pe liniatura caietului, apoi am început să așez literele mai atent, iar în liceu am ales să scriu cu litere drepte, mărunte, cu extremități alungite.
Scrisul cu litere de tipar nu-mi face o impresie prea bună despre cel ce-l folosește. Se sprijină pe niște standarde și comunică incomplet despre persoana respectivă. Interesante sunt și rotunjirile literelor, „patinajul” lor în forme bogate în detalii, punctul pe „i” sau pe „j”, virgulițele lui „ș” sau „ț”… Acestea chiar îmi spuneau ceva…
Uneori văd în diferitele tipuri de scris omul trist sau vesel, orgolios sau modest, cultivat sau cu puțină cultură, pe cel cu o gândire complexă sau cu una discontinuă. Literele scrise drept sau înclinate, literele egale, rândurile drepte, ascendente sau descendente, toate îmi spun ceva. Adică, îmi spuneau… Semnătura unui om mă face curioasă: naivă sau matură, esențializată prin reducere la inițiale ori bombastică, multiplu ornamentată, ocupând mult loc…
Vorbesc, adică scriu, la timpul prezent și parcă greșesc ceva. Tastele laptopului meu scot o muzică incertă, căci cine mai scrie azi „de mână”?
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…