Îmi doresc timp și, uneori, mă întreb: pentru ce am nevoie de el? Pentru familie, căreia cred că îi mai pot fi de folos, pentru a putea mângâia cu faptele mele pe cei care mi-au mângâiat viața cu faptele lor și pentru a contempla cu ochi de muritor lumea întocmită de Dumnezeu…
„Sunt răni arzând sub zâmbet ca niște reci medalii / Pe-o haină ce îmbracă al oastei timp învins”, scria un poet, prieten din tinerețea mea. Mă gândesc adesea la trecut și la prezent, neavând întotdeauna curajul de a privi spre viitor.
Timpul meu a trecut, probabil, la fel cu al altora, de cele mai multe ori irosit. Uneori mi-am dorit ca el să se oprească din curgerea sa și să rămân cu… fericirea. Aș fi vrut să stea în loc clepsidra mea, ca să contemplu mai mult frumusețea icoanelor, a copiilor mei, a cuvintelor primite în dar și a sărbătorilor casei mele.
Alteori, durerea multiplicată în secunde mă făcea să doresc să nu fiu eu cea care trăiește pentru a o simți. Până domesticeam durerea sau mă așezam eu în tiparul ei… Trecerea timpului mi-a adus și mie acceptarea faptului că „trăiesc și că mă duc spre moarte”, cum scria un mare poet.
În creațiile nevoitorilor în rugăciune se cere deseori de la Dumnezeu timp pentru pocăință, timp pentru revenirea la calea cea dreaptă, un alt timp pentru pregătirea de a sta în fața Dreptului Judecător…
Ca să nu fim rușinați în fața îngerilor și a oamenilor…
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
