Mulți dintre noi am trecut prin stări al căror nume ne-a fost greu să-l găsim. Una dintre ele, complicată, ambiguă, desigur incomodă, o vizităm fără a putea să o evităm, ne obosește, ne face anxioși și nesiguri, ne determină să căutăm sprijin, să identificăm speranțe, să ne reevaluăm puterile. Trăirile se înlănțuie pe parcursul multor zile și nopți, care sunt țesute în gânduri ce nu se pot așeza definitiv, scot la iveală alternative pe care nu le-am avut în vedere, îndoieli mai multe decât certitudini și, greu putem zări granița dintre a fi și a nu fi, a ști sau a nu ști, a acționa sau a aștepta.
Cui să ne încredințăm ori să cerem ajutor sau deslușire? Chiar cuvintele pe care mult timp am crezut că le stăpânim nu ni se mai supun și nu mai pot fi statornice pentru a da nume, a afirma sau a nega, a ridica steagul victoriei. Mai curând am zice că se instaurează acceptarea încordată a neliniștii, cicatrizarea unor răni a căror gravitate nu o cunoaștem ori acceptarea că nu avem nicio contribuție la împlinirea unor fapte pe care le-am vrea aducătoare de bine.
Și când nu mai găsim deosebirea dintre noapte și zi, dintre liniște și reversul ei, admitem că suntem temători trecători printre întâmplări și oameni, ne îndoim de propria luciditate și privim spre cei ce sunt confirmarea rostului nostru în lume. Uneori vin bucuriile, asemenea unor transfuzii salvatoare și depășim starea care ne-a ținut prizonieri. Numesc această stare neodihnă și-mi amintesc de cuvintele Psalmistului: „Nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele…” (Psalmul 131, versetul 4)
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
