Astăzi scrisorile nu mai au semnificația din vremurile trecute. Sunt înlocuite de mesaje trimise pe alte căi și, poate, doar scrisorile „deschise” să mai aibă vreo greutate, fie că sunt avertismente ori critici, mulțumiri sau elogii.
Dar frumoasele scrisori din vremuri de mult trecute, mai interesează? Muzicalitatea, tandrețea lor, poezia unora, tristețea altora le mai remarcă cineva? Îmi revin în minte pasaje din scrisorile primite de mine sau din opere literare diverse. Ele îmi creează o anumită tristețe, însoțită de prețuirea multor cuvinte și gânduri…
Eminescu: „De din vale de Rovine/Grăim, Doamnă, către tine/Nu din gură ci din carte/Că ne ești așa departe/Te-aș ruga, mări, ruga/Să-mi trimiți pe cineva/Ce-i mai mândru-n valea ta/Că și eu trimite-voi/Ce-i mai mândru pe la noi/Oastea mea cu flamurile/Codrul și cu ramurile”. Grație și delicatețe, gând bun, cuvinte bine găsite…
Trist și dureros scrie un soldat mamei sale, gândind la bucuriile pe care le va aduce pacea după terminarea războiului (George Coșbuc-O scrisoare de la Muselim Selo): „Măicuță dragă, cartea mea/ Găsească-mi-te-n pace/”. Scrisoarea însă o va termina altcineva, autorul fiind ucis în luptă: „Să te mângâie Dumnezeu/ C-așa e la bătaie/Și-am scris această carte eu/ Căprarul Nicolae”.
Spune Lucian Blaga: „Domniță din țară bârsană/Lumină sunt, inimă, rană./Trimite-ți-aș veste să știi/Veninul cu ce bucurii/ Pe masă-mi se-amestecă-n cană”. Cei ce trimit scrisori vor ca gândurile și trăirile lor să ajungă într-un anume fel la oamenii cărora le sunt destinate. Tot Blaga are însă o îndoială: „Dar teamă îmi e că le pui/La soare-n răscrucea oricui”…
Mă gândesc și la amarele scrisori ale lui Esenin către mama sa, parcă însoțite de vântul din stepă: (Tot mai trăiești, bătrână mamă?) – „Tie, cu supunere, mă-nchin!/Mica-ți casă, seara de aramă,/Lumineze-o pașnic și senin./Mi se scrie că ești tulburată,/Că ți-e dor de mine ne-ncetat,/Că ades bați drumul, supărată,/În paltonul vechi și demodat.”
Și drag îmi este să-mi amintesc o spusă din folclor: „M-am jurat de mii de ori/Ai, hai, mândruța mea/Că n-am să-ți mai scriu scrisori/Ai, hai, mândruța mea”. Sau: „Pun condeiul pe hârtie/Și încep cu dor a scrie/Pe hârtie gălbioară/Cu dor de la inimioară”… Imboldul de a scrie a fost deseori un sentiment care a dat și inspirația. Cuvintele așternute pe hârtie au amprenta personalității celui ce le-a scris, unele fiind capodopere autentice.
Revin adesea la epistolele apostolului Pavel, cuprinzătoare texte pentru toți, modele de bogăție în dragostea de oameni, credință, putere, altruism, tâlcuirea Evangheliei: „Până în ceasul de acum, flămânzim și însetăm, suntem goi, suntem bătuți, suntem pribegi și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm.” (Pavel, Corinteni I)
Nu am priceperea să mă ridic la comentarea înălțimii Epistolelor, le iubesc și mă întorc la ele din când în când…
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
