O știi, o ai aproape permanent și o simți în multe feluri – ca pe o înnorare neașteptată, ca pe o zgârietură pe care nu-ți amintești cum ai făcut-o, ca pe o sincopă la apogeul entuziasmului, ca pe uitarea motivului de bucurie, ca pe o călătorie fără orizont.
Te întrebi dacă tu ți-ai provocat-o sau dacă vine de la alții, de multe ori e neclar cine dă și cine primește. Te face să te simți un pierzător (de orice) , un nechemat, un nedreptățit ori chiar un condamnat.
Cauți să demontezi motivele stării tale și, fie ai multe răspunsuri, fie nu ai niciunul. Începi să te întrebi unde erai când s-a împărțit norocul, de ce ești printre mulții chemați și nu printre puținii aleși, te mai gândești la cei despre care presupui că au mereu un motiv de bucurie.
Începi să crezi că nu mai ai ce căuta alături de ei.
Într-un timp al lucidității poți să-ți privești în față greșelile să-ți pară rău și să te întrebi câți și cât au suferit din cauza lor. Greu este atunci când și cel de lângă tine trece prin stări asemănătoare și ai vrea să poți să te ocupi de propria stare cât și de a celuilalt și e frustrant să vezi că nu reușești.
Cei puternici pot îmbrăca armura curajului, cei slabi se uită unde pot să depună armele. Eu aș numi tristețe această stare, poetul Lucian Blaga o numește „Boală”…
Intrat-a o boală în lume,
fără obraz, fără nume.
Făptură e? Sau numai vânt e?
N-are nimenea grai s-o descânte.
Bolnav e omul, bolnavă piatra,
se stinge pomul, se sfarmă vatra.
Negrul argint, lutul jalnic și grav
sunt aur scăzut și bolnav.
Piezișe cad lacrimi din veac.
Invoc cu semne uitare și leac.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
