Ne preocupă durata multor fapte și aspecte din viața noastră, fie pentru că suntem nerăbdători, fie pentru că depindem de un termen, de soroace șa cum s-ar spune într-o exprimare arhaică. Pentru multe motive suntem interesați să știm cât durează până se înfăptuiește ceva, până ne însănătoșim, până ne obișnuim, până acceptăm sau suntem acceptați, până ne maturizăm noi sau ceilalți, până ne vor deveni copiii independenți, împliniți, fericiți, cumințiți, convinși, reveniți în siguranță de departe.
Este greu de estimat durata dragostei, indiferenței sau urii, a curajului, a indeciziei, a încrederii sau îndoielilor, pentru că oameni au, fiecare, o măsurare proprie a duratelor, de care nu sunt întotdeauna conștienți. Am vrea câteodată să știm cât mai amănunțit timpul deznodământului pentru a ne simți pregătiți, dar nu se întâmplă mereu să fie așa, pentru că neprevăzutul schimbă datele problemei, astfel că așteptarea activă ori pasivă ne definește și face din noi ființe cu inima devenită ceas care sună când ne așteptăm mai puțin.
Se poate întâmpla ca însăși durata să fie motiv de sărbătoare, pentru că pe parcursul ei ne pregătim bucurii, uneori inegalabile. Alteori, durata este împletită strâns cu o anxietate fără leac, pentru că ne știm cu puteri limitate, cu o înțelepciune fragilă și mai știm că decizia finală nu ne aparține. Atunci așteptăm răspunsul care vine din altă parte: „Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult până apune soarele?” (Lucian Blaga – Călugărul bătrân îmi șoptește din prag…) ori: „Zis-am către Dumnezeu în calea tăriei Lui: Vestește-mi puținătatea zilelor mele. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, că anii Tăi, Doamne, sunt din neam în neam.” (Psalmul 101)
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
