PUNCTUL PE CUVÂNT – Gabriela CRISTACHE – Duioșia complicității

   Durează cât viața, uneori și după încheierea ei… Începe atunci când corpul unei femei devine cea dintâi casă a unui copil ce-și așteaptă intrarea în lume. La început, dialoghează mama și ființa în devenire prin tăceri al căror înțeles se pare că-l cunoaște doar femeia ce se obișnuiește cu gândul trecerii la un nou fel de a trăi, în care timpul se stabilește prin întâmplări, durate, reușite sau temeri și, clar, nu poate fi risipit, nu se pot sări etape, nu se poate irosi, trebuie respectate termene, nu se poate nici prea devreme, nici prea târziu, e bine ca lucrurile să se petreacă la momentul potrivit, altfel devine îngrijorător sau incert tot ceea ce ar trebui să urmeze.

   Când ajunge copilul în lume, începe cu adevărat complicitatea, mai întâi netranspusă în cuvinte și dusă în cadența orelor, somnului, meselor, băilor, când un corp fragil începe să-și statornicească existența în lume prin cunoaștere și adaptare. Glasul mamei, căldura ei și încă ceva ce nu are nume devin cel dintâi univers cognoscibil, în care complicitatea se întemeiază și se autentifică. Ochi în ochi, corpuri ce-și transmit reciproc vibrații dătătoare de energie, somnul comun în vecinătăți sau foarte apropiat, toate acestea dețin un cod descifrabil și de alții, dar pe care doar cei doi îl stăpânesc cu adevărat.

   Urmează, în timp, o sincronizare tot mai bună între viețile celor doi, când mama știe foarte multe despre copilul ei, știe și întrebările (chiar înainte de a fi puse) și tot ce se poate răspunde, știe cel mai frumos cântec și cea mai melodioasă poezie, jocul cel mai interesant, ascunzătoarea cea mai bună. În timp, se descoperă cuvintele, la început incomplete, apoi tot mai cuprinzătoare și lumea înconjurătoare se dimensionează căpătând tot mai multe nume pentru ființe, locuri, lucruri, activități, sentimente. Încep să afle și alții ceea ce știu cei doi și, uneori, complicitatea începe să aibă tot mai mulți participanți.

   E tot mai bine, chiar dacă din exterior mai intervin întâmplări care pot strica vremelnic armonia. Mama știe mereu ce poate copilul, ce-și dorește, de ce se teme, ce așteptări are, a cui iubire o caută, iar copilul are ca orizont toate puterile mamei, pe care uneori le crede mai mari decât sunt. Fiecare contează pe celălalt și au o lume a lor, accesibilă și altora cărora ei le-au încredințat codul lor, dacă i-au considerat de încredere. Mamele vin de departe, de aproape, uneori din altă dimensiune, mai mereu știu cea au de făcut sau de spus și trădează fără să vrea doar atunci când trec în altă lume.

 

Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…