Când natura a ajuns la apogeul frumuseții, când grădinile și livezile ne îmbie cu solarele lor roade, când noaptea aduce liniște și parfum de tei, când Sânzienele se apropie e cam nepotrivit cu starea de spirit a multora să invoci tristețea. Cred că și cei ce nu recunosc au în ei germenele tristeții, dat de trecerea noastră nesigură prin viață.
De ce suntem cutreierați de tristețe? Pentru că suntem fragili, depindem de voia divină, de bătăile inimii celor dragi, de căile care ni se deschid ori se închid, de cei pe care-i mai întâlnim doar în vis, de propriul curaj de a începe o zi.
Câteodată, am vrea să ne reordonăm amintirile și să le lăsăm deoparte pe cele care dor, să recitim părți ale vieții noastre în care am fost fericiți sau măcar bucuroși. Alteori, recompunem imagini, sunete, senzații tactile din timpul în care am fost împreună cu cei pe care i-am pierdut și descoperim că am mai fi avut ceva să le spunem, să le dăruim sau să-i întrebăm.
Se construiește, atunci, o tristețe legată de ceva pierdut, imposibil de recuperat, Câte drumuri am parcurs, câte speranțe am avut, de câte ori am luptat cu incertitudinile, temerile, deznădejdea? Ne-am ridicat singuri sau ajutați, am privit spre cer și am înțeles că lucrurile nu se încheie atunci când vrem, ba chiar nici începuturile nu sunt, în totalitate, meritul nostru.
Pentru ce ne întristăm? Pentru pierderi diverse, neîmpliniri, greșeli ori trădări – ale noastre sau ale altora… Dar și pentru că se întrezărește capătul drumului și nu știm dacă îl vom încheia curajoși sau temători. Uneori, plânsul poate fi o terapie, pe care totuși nu prea putem să o folosim spre vindecare, ci mai curând ca o descărcare a prea-plinului de durere, emoție, revoltă, iubiri și chiar bucurie.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
