Purtăm uneori bucurii sau tristeți greu de dus și am fi gata să încredințăm o parte a lor cuiva. De ce să vrem să nu le ducem singuri? Cred că e prea mult pentru un singur om să poarte cu el ceva ce are legătură cu ceilalți, căci și bucuria și tristețea se datorează cel mai adesea celor cu care conviețuim.
Oricum, ni se întâmplă mereu să se întrepătrundă stări, dorințe, speranțe, așteptări în care avem nevoie de o mână întinsă de cineva, o privire atentă a cuiva, de sprijin, de încurajare sau de înțelepte atenționări.
Oamenii aleg adesea să-și încredințeze deciziile, căutările, rănile sau luptele unui tovarăș de drum sau unui scop care devine un criteriu după care își construiesc drumul vieții. Sau acumulăm în propria conștiință reguli după care trăim, abilități diferite, valori pe care le ierarhizăm și pe care le vrem stabile.
Nu toți și nu întotdeauna le vrem să dureze, ba chiar să ne supraviețuiască, deși nu avem cum să știm dacă așa va fi. Cui am vrea să le încredințăm? Celor din jur, poate fiilor și fiicelor noastre, unor prieteni dragi și respectați, celor pe care poate îi întâlnim o singură dată în viață.
E ca și cum ne-am despărți de ceva pe care-l iubim, încredințând acel ceva altcuiva…
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
