Ceasul fiecăruia dintre noi pornește devreme, cu nouă luni înainte de a vedea lumina zilei direct și nu prin mijlocirea ochilor materni. Începe să măsoare timpul nostru, ale cărui secunde nu sunt le fel cu ale altora, pot fi mai lungi, mai scurte, cu pecetea temerilor, speranțelor, luptelor, victoriilor, înfrângerilor, dragostei, urii, îndoielilor…
O infinitate (oare?) de secunde numărate de ceasul pe care l-am primit pentru sufletul și trupul nostru… O vreme, nu suntem conștienți că purtăm în noi ceasul hărăzit, pe care în timp îl vedem, mai degrabă, ca pe o clepsidră. Sunt etape ale vieții noastre în care ne cheltuim timpul haotic, fără să gândim că, de fapt, îl risipim.
„Je gaspiaillais le temps en croyant l’arreter…” – cânta Aznavour cândva. Orice vârstă este amenințată de posibila oprire a ceasului nostru. Boala, întâmplările nefericite, alegerea de a nu mai trăi sunt ocazii ca și ceasurile să se oprească ori să spargem noi sau alții clepsidra.
O vreme, mulți dintre noi avem o relație bună cu ceasul nostru interior, chiar dacă nu prea ne interesează. Și totuși, am vrea uneori să se mărească durata secundelor, eventual să decidem noi unde să le strângem, pentru cât mai multă vreme, devenind lacomi să fim fericiți ori măcar mulțumiți, să ne savurăm victoriile, vindecările, clarificările.
De la o vreme, începem să ne gândim la ceasul nostru interior și chiar am vrea să înțelegem cum funcționează. Din pudoare, mulți dintre noi nu vorbim despre asta cu ceilalți, uneori nici cu cei mai apropiați, considerând că este ceva foarte intim. N-am vrea să dereglăm ceasurile celorlalți, pentru că nu mai suntem prea siguri că al nostru merge bine.
Am observat cu teamă și durere când timpul unor persoane dragi este spre sfârșit, mă refer la timpul terestru, lumesc. Pentru ei, pentru toți la un moment dat, urmează veșnicia, despre care nu știm cât vrem să aflăm și care este locul lor sau al nostru acolo…
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
