Ne exprimăm uneori sentențios referindu-ne la felul în care trece viața noastră și acceptăm, unii mai ușor, alții cu frustrare, curgerea de neoprit a timpului. Înțeleg prin luciditatea omului acea capacitate de a simți, atât fizic cât și psihic, nu doar cauze, efecte, semnificații ale evenimentelor, ci și înțelegerea unicității direcției trecerii timpului.
Avem, cred, fiecare un ceas interior care ne numără secundele, minutele, orele – după caz. Am simțit, în viața noastră, răscrucile temporale care au semnificat începuturi și sfârșituri ale etapelor parcurse: vârste, sentimente, descoperiri, învățări, lupte, victorii ori înfrângeri. Unii dintre noi am fost modelați, alții am rămas incompleți. Din vina cuiva sau fără să fi fost vreun vinovat, pur și simplu cum s-a nimerit…
Câți conștientizăm existența ceasului nostru interior? Este de folos atunci când hotărâm să facem ceva pentru noi, pentru alții. Pe unii ne obsedează gândul de „prea-devreme” sau „prea-târziu”, căci grăbim lucrurile, faptele ori ratăm timpul potrivit și nu putem recupera pierderea dobândirii unei împliniri, a unei înfăptuiri depline.
Ceasul nostru interior ne indică, așa cum spune Eclesiastul: „Vreme este să te naști și vreme să mori, vreme este să plângi și vreme este să râzi, vreme este să jelești și vreme să dănțuiești (…), vreme este să iubești și vreme este să urăști (…). Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; El a pus în inima lor și veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârșit.”
Ion Barbu – Oul dogmatic:
„Și mai ales te înfioară
De acel galben icusar
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Și ou și lume. Te-nfioară
Ce ceasul, galben necesar.”
Așa că, bine ar fi să ne împăcăm cu ideea unui „ceasornic fără minutar”, care să ne avertizeze cât timp a trecut și, mai greu de dorit, mai bine să nu știm cât timp mai este.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…