Puțini oameni viețuiesc departe de semeni și, astfel, au asigurată intimitatea trăirilor, la care, poate, nici nu se gândesc. Reflectez la ceea ce trăim, în relație cu ceea ce admitem să știe ceilalți despre noi. Avem un traseu al trăirilor pe care, la o anumită vârstă, îl reevaluăm și vrem să-l știm suficient de decent pentru a-l putea face cunoscut sau ne gândim la cum ne-au văzut alții în timpul acelor trăiri.
De câte ori ne spunem că nu am fi vrut să fim văzuți atunci când am fost bolnavi, nefericiți sau am greșit și am fost ținta răutăților altora, când am fost stingheri printre oameni, când am fost descumpăniți sau lași, când am așteptat umiliți sau umili bunăvoința altora, când am fost refuzați, alungați, prea-încrezători, când am eșuat!
Am convingerea târzie, e drept, că avem datoria să învelim trăirile noastre într-un acoperămânr decent. Este mult prea intim să ne vadă cei din jur plânsul, furia, râsul prostesc, lăudăroșenia, orgoliul în exces.
Cât de bine este să fii anonimul căruia îi curg lacrimile la rugăciune, de fericire, de rușine ori de neputință! Să destinăm intimitatea trăirilor noastre celor care sunt îndreptățiți să o cunoască, cu cât mai puțini, cu atât mai bine. Și, uneori, ne face bine să fim singuri, să ne căim în singurătate, să plângem singuri, să ne rugăm singuri, să povestim mării, pădurii, vântului tot ceea ce am dori să rostim fără a fi auziți de ceilalți.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
