Credem că pe noi înșine ne cunoaștem bine. Sunt însă circumstanțe în care mai aflăm câte ceva despre ceea ce am putea fi. Nu, nu este neapărat despre versiunea noastră mai bună, ci doar despre o alta. Pe măsura înaintării în vârstă se adună tot mai multe noutăți despre cum suntem ori cum am putea să fim.
Cel mai la îndemână este să fim conștienți față de normele și valorile proprii care nu se regăsesc întotdeauna printre cele ale societății în care trăim. Unii nici nu conștientizăm, de exemplu, diferența între a dori și a avea nevoie și abia în situații extreme facem o selecție înțeleaptă. Și atunci, renunțăm sau mutăm pe locuri mai puțin importante ceea ce credeam că este o nevoie, fiind, de fapt, o vanitoasă dorință: să avem mai mult din punct de vedere material (și alții să știe că avem), să fim în centrul atenției sau pe aproape, să fim cel mai, cea mai…
Cum suntem noi în momente cruciale din viață, când ne temem de moarte și de boală, când ne considerăm și chiar suntem umiliți, nedreptățiți, înșelați, când suferim pierderi de toate felurile, când suntem îndepărtați de oameni care nu ne mai vor, pentru care nu mai suntem utili, interesanți sau plăcuți? Cum trăim aceste descoperiri, cum le lăsăm să facă parte din viața noastră?
Disperarea și curajul sunt componente care, în diferite proporții, se regăsesc în viața noastră. Putem să fim surprinși de felul în care ne îmbracă aceste componente ale vieții și să descoperim, în anumite conjuncturi, că putem mai mult sau mai puțin să fim, să facem, să luptăm sau să renunțăm. Dar balanța a vorbi-a tăcea? Echilibrul ei instabil se datorează faptului că avem de comunicat atât prin cuvinte, cât și prin tăceri și, uneori, tăcerea este mai cuprinzătoare decât cuvintele.
Credem, mulți suntem chiar convinși, că rostirile noastre trebuie auzite și înțelese de cei cărora le sunt adresate și vrem ca răspunsurile să corespundă așteptărilor. Câteodată, însă, îl așteptăm pe… Godot!
Cred că, în multe situații, suntem niște necunoscuți, chiar și pentru noi înșine. Ne subestimăm ori ne supraestimăm limitele fizice și psihice, deseori nu ne găsim locul potrivit printre ceilalți, obosim așteptând, primim satisfacții întârziate și care nu au valoarea dorită, ne îndoim de noi și de alții, nu ne rușinăm de faptele noastre și, mai ales, nu vorbim ori vorbim prea rar cu Cine trebuie.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
