Câteodată, cred că oamenii sunt prea gălăgioși. Nu le-aș cere să înceteze, dar mi-aș dori asta. Trăim unii lângă alții și, din această cauză, ne vedem și ne auzim aproape permanent.
Știm ce li se întâmplă altora, aflăm când sunt bucuroși, fericiți, când au realizări mai mari sau mai mici, când sunt supărați, nedreptățiți, despre nefericire vorbesc mai rar sau deloc. E omenesc și de dorit să ne gândim cum se simt ceilalți, să-i însoțim cu gândurile ori cu faptele noastre atunci când chiar au nevoie de noi, dar să vedem și să auzim tot ce trăiesc ei este o supraîncărcare a trăirilor noastre și asta nu e neapărat bine.
Nu toți avem capacitatea de a trăi atât viața noastră, cât și pe altora. Mi se pare de preferat și cinstit să ducem cât putem, făcând și pentru alții atât cât suntem în stare, să avem însă și propria intimitate ca pe o sursă de autoregenerare.
Se întâmplă astfel încât și ceilalți să ne invadeze cu sonoritatea vieții lor, să ne impună să fim martori la trăirile lor zgomotoase, la manifestările celor din familia lor, să ascultăm muzica pe care au ales-o ei, sunetul uneltelor pe care le folosesc, să răbdăm descătușările de energie ale copiilor pe care îi lasă într-un spațiu ce nu e doar al lor. Atunci când ești cu copilul într-un spațiu comun de relaxare, ca părinte, te destinzi împreună cu copilul tău…
Într-o lume cu multe sonorități s-a putea oare să le armonizăm ca să afle cât mai mulți sunetul liniștii?
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
