Câteodată aș vrea să deslușesc mai bine glasurile care mă împresoară: chemările vrăbiilor din iasomia de sub fereastra mea, zborul înalt al pescărușilor rătăciți ori șuieratul subțire al vântului de mai care vorbește nehotărât despre vara abia zărită.
Aud, în gândul meu, cântece frumoase, ale căror versuri sunt comori poetice pe care doar cei dăruiți cu har le-au putut scrie, vorbele bune spuse mie de prieteni sau simple cunoștințe, vocile celor dragi de aici sau de dincolo și, nu de puține ori, muzica unor ape pe lângă care am trecut ori chiar am poposit lângă ele, cu dorința de a-mi lumina mintea și de a cuprinde în sufletul însetat lumina dăruită nouă, cei buni ori cei răi, vrednici ori nu, simțitori sau indiferenți.
Am ajuns, uneori, în vecinătatea unor păduri, în unele chiar am mers și atunci am auzit clar ecoul unui cântec greu de uitat, asemenea unei respirații enigmatice care îmi dădea și mie puterea de a mă bucura și de a mă mira de ceea ce Creatorul ne-a dăruit.
Înclin să cred că ne este de folos să ne concentrăm simțurile spre bucuriile date de dansul anotimpurilor, pentru că nu știm când se va opri pentru noi muzica lor. Să nu scape auzului nostru respirația copiilor dormind, foșnetul aripilor îngerești, deschiderea bobocilor de flori și chemarea clopotelor în zi de sărbătoare.
Acestea și multe altele sunt pentru noi, fie că le merităm sau nu.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
