Am auzit în ultimul timp vântul alergând peste case, copaci, oameni și viețile lor și m-am gândit cât de prezent este în existența noastră. Poate că nu ne bucurăm întotdeauna simțindu-l și, totuși, nu-l putem îndepărta, ci doar să ne adăpostim noi. Pentru mine, o fericită întâmplare este vântul mângâietor și blând, aducând veștile bune ca: venirea ploii așteptate, schimbarea anotimpurilor, promisiunea că urmează ceva mai frumos…
Îl simțim, dar nu-l putem cuprinde în mâinile noastre și recunoaștem nestatornicia lui. Rămâne în mintea mea gândul că, nu de puține ori, am simțit vântul alergând prin pădurea desfrunzită și cântând un cântec nebunatic, asemenea unei căutări despre care știm că nu are o țintă. La Herculane, în Valea Cernei, simțeam o neîncetată mirare și o durere difuză la gândul că ceea ce eu auzeam, pentru ființe dragi era imposibil să se mai petreacă.
„Un vânt subțire”… sunt cuvinte citite cândva, care concentrează foarte bine înțelegerea mea despre alergarea lină a vântului către neștiut sau, poate, către descoperirea unui adevăr. Ca un dar pentru trăitorii locurilor sunt mirosurile primăverilor, verilor, toamnelor și iernilor, fiecare încărcate de o prefacere a naturii care sporește în frumusețe.
Am evocat până aici vântul liniștit pe care îl primim fără dorința de a ne pune la adăpost. Eu, însă, nu pot uita o seară cu furtună în care zbuciumul vântului avea ca răspuns tăcerea unui om. De fapt, iubesc tot atât de mult vântul puternic, pe care îl înțeleg ca pe o exprimare a unei puteri până la care nu are cum să se ridice înțelegerea noastră.
Vorbe în vânt, pe aripile vântului, dar mai ales vânare de vânt, iată cuvinte prin care încercăm să prindem, fără să putem, vântul.
GABRIELA CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
