Ne oprim câteodată din alergatul printre zile, luni și ani și credem că o facem pentru a ne odihni dar, de fapt, oprirea nu mai e odihnă ci devine o alarmantă analiză a propriilor trăiri: cât am învățat, cât am refuzat, cât și cum am greșit, oare am iubit, am fost iubiți, am rănit, am vindecat, am dezvăluit, am ascuns, am fost curajoși sau temători.
Ne mai amintim oare dacă am fost refuzați ori am refuzat, am spus adevărul sau l-am omis din răspunsurile noastre, a depins de noi binele sau răul, viața sau moartea?
E doar o parte din adunările și scăderile, din etapele mai târzii ale vieții noastre care ne dă sentimentul că poate ar trebui să fim mai rezervați în a vorbi despre noi sau despre alții. Mergem pe străzi și remarcăm adesea că nu-i cunoaștem pe cei ce trec pe lângă noi și nici ei nu ne (re)cunosc. E plăcut acest anonimat, confortabil, totuși uneori ne-am dori să găsim cu privirea oameni cu care am comunicat, am muncit alături sau am gustat bucurii ori întristări comune.
Chiar alegând singurătatea, ne dorim uneori o proximitate prietenoasă ori să știm că mai putem să fim folositori.
Când se petrece adunarea și scăderea zilelor se statornicește și sentimentul unor încheieri, ca și cum drumurile se termină, se face treptat mai liniște, de fapt o liniște care înseamnă că multe voci tac, nu se mai fac planuri, nu se mai privesc calendare.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
