PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Vieți în contratimp

   Salazar o urmă fără să comenteze.  Ceva îi spunea că Theo se amuză, undeva acolo în biroul pe care și-l construise în propria minte. Da, nu reușise să facă nimic și nici nu prea mai înțelegea cum ar fi obținut un răspuns, stând lipit de stâlpul de la semafor. Chana îl împinse pe ușa unei cafenele vechi, cu mobilier ciudat și cu un miros imposibil de cărămizi ude și alcool stătut de cea mai proastă calitate. Se trânti pe una dintre canapelele tapițate, de o culoare incertă, purtând aceeași duhoare ca toată șandramaua și așteptă ca femeia să comande ceva pentru amândoi.

   — Două ceaiuri, fără lapte! îi spuse Chana chelnerului care se apropiase de masa lor, iar acesta se întoarse la bar, fără să își noteze comanda. Ce? La ce te uiți? îl întrebă femeia, observând privirea atentă ațintită către spatele băiatului care tocmai plecase.

   — E tânăr… Vrea să afle dacă fosta prietenă îl mai iubește… De fapt, răspunsul la întrebarea asta i-a cam tăiat somnul. Uite un om care merită ajutat!

   — Salazar, ai grijă ce faci! șuieră Chana la el. Nu te repezi să spui tâmpenii! Lucrurile astea nu se rezolvă așa! Oamenilor nu le este dat să afle astfel! Lasă-l să descopere singur, să întrebe, să îi scrie…

   Femeia se opri atunci când chelnerul se apropie de masa lor pentru a lăsa cele două căni cu ceai și îi aruncă priviri ucigătoare lui Salazar, însă acesta se grăbi să o ignore.

   — Te iubește, dar nu mai are încredere în tine! îi spuse chelnerului, iar acesta încremeni lângă masa lor. Profitând de tăcerea lui, Salazar continuă: Rose, la ea mă refer! A văzut mesajele schimbate cu colega ta și crede că ai înșelat-o! Poate dacă îi explici, s-ar putea să îți mai dea o șansă!

   Băiatul rămase cu gura întredeschisă, în încercarea de a formula un răspuns inteligibil. În cele din urmă, reuși doar:

   — De… de unde știi toate astea?

   — Să zicem că am informații de unde trebuie, răspunse Salazar zâmbind. Acum du-te unde ai treabă și nu uita să îi scrii! Haide! Ce-ai încremenit aici?

   — Ea te-a trimis? Te-a trimis să-mi spui asta, nu? Da! Da! E ceva ce-ar face Rose!

   Chana își acoperi fața cu mâinile, observând cum Salazar îi zâmbește în continuare senin tânărului aflat acum pe cotele entuziasmului.

   — Mulțumesc! Mulțumesc că ai venit! se repezi din nou băiatul, gata gata să îl ia în brațe, apoi fugi către bar pentru a-și recupera telefonul.

   — Ai văzut? Am ajutat un om! se declară Salazar mulțumit. Nu înțeleg de ce ești furioasă!

   — Nu cred că Theo se referea la un astfel de ajutor! E cel mai tâmpit lucru pe care îl poți face! Să te apuci să le spui oamenilor ce vor să știe! Astea sunt informații pe care tu le cunoști pentru că ești ce ești! Tu auzi că ei trebuie să descopere singuri? Salazar, cu tine vorbesc! adăugă repede, văzându-l atent la cuplul de persoane de vârsta a treia care tocmai se așeza la masa de lângă.

   — O să moară! vorbi Salazar, uitându-se către bătrânul de lângă el și făcându-l să scape pe podea batista cu floricele pe care o ținea în mână.

   — Mă scuzați, ați spus ceva? îl întrebă cu voce tremurată.

   — Da. Soția ta e bolnavă. Te întrebai dacă se va face bine. Nu! Nu se va face bine! Va muri mai devreme decât te-ai aștepta!

   Tonul blând cu care Salazar rostise cuvintele, nu avu deloc efectul scontat. Bătrânul se înroși până în vârful urechilor, iar soția sa îi prinse imediat mâinile, șoptindu-i:

   — Ți-am spus eu…

   — Ce mi-ai spus tu? O să ne luăm acum după cine știe ce drogat care nu are altceva mai bun de făcut decât să sperie oameni? Cine ești tu, măi băiatule, și ce vrei de la noi? De unde știi tu că soția mea e bolnavă?

   — Dar este, nu-i așa? Are probleme cu tensiunea și de curând a făcut un accident vascular minor. Mai bine profiți de timpul rămas cu ea. Mai are doar o săptămână. Sâmbăta viitoare va face un alt accident vascular care îi va fi fatal. Căutai un răspuns la întrebarea ta. Ți l-am oferit!

   Bătrânul nu mai așteptă să audă altceva. Își luă soția de mână și o scoase mai mult târâș din bodegă, dând peste doi tineri care coborau scările alene.

   — Salazar, trebuie să te oprești! mârâi Chana, urmărindu-i privirile. Lasă-i în pace! Înțelege că  e greșit ce faci! Dacă nu ai priceput ce voia Theo să spună, mergi și întreabă din nou!

   — Ăștia doi sunt simpatici! râse Salazar, ignorând-o. Și au interese atât de diferite. Fii atentă! Amândoi au nevoie de ajutor, iar eu sunt aici pentru asta. Dacă le dau răspunsurile, îi vom ajuta să nu sufere inutil.

    Înainte ca Chana să mai apuce să îi răspundă, se întoarse către masa celor doi și se adresă unuia dintre ei, făcându-l să ridice din sprâncene, surprins de intervenție:

   — Nu, nu e aici ca să te ajute cu proiectele noi de la job. De fapt, nici măcar nu îl interesează ce faceți voi acolo și-ar vrea să demisioneze, dar nu o face datorită ție. A acceptat invitația la cafea doar pentru că te place.

   Tânărul îl privi contrariat, apoi să întoarse către prietenul său surprins de expresia furioasă a acestuia. Salazar însă continuă, făcând abstracție de reacțiile lor:

   — Și tu, furiosule, ar trebui să afli răspunsul la întrebarea ta. Nu, nu e gay și nu a acceptat invitația la cafea pentru că te place. La rândul său, o place pe colega voastră de birou, cea care vine cu blugi mulați și face cafele în fiecare zi. A acceptat să iasă cu tine pentru că te apreciază ca prieten și vrea să te implice în proiecte. Și ca să vă răspuns la amândoi – nu o să fiți niciodată împreună, nici ca un cuplu și nici în aceleași proiecte, pentru că nu vă potriviți. Dacă sunteți deștepți, puteți avea în schimb o prietenie frumoasă.

   Salazar se întoarse către Chana, zâmbind răutăcios când auzi întrebarea unuia dintre cei doi tineri:

   — Tu chiar ești gay?

   Nu se mai auzi niciun alt răspuns, doar pașii celui care întrebase, urcând scările. Câteva minute mai târziu, se auziră și bocancii celuilalt mergând în aceeași direcție. Le stricase întâlnirea, dar măcar îi ajutase cu răspunsuri. Mai bine să sufere acum, decât mai târziu,  își spuse Salazar, mândru de sine. Rămase cu ochii pironiți pe ușă, ferm convins că urmează să mai intre cineva. Niciodată nu se înșelase. Așa cum bănuia, văzu un cap blond și creț întrând în bezna cârciumii. Femeia se așeză la cea mai apropiată masă și rămase singură în așteptarea chelnerului care dispăruse încă de la discuția cu Salazar. Își verifică de mai multe ori telefonul, aruncă priviri răzlețe către Chana, apoi se întoarse iar la telefon. Din fiecare gest se putea vedea că o preocupă ceva, iar Salazar simți nevoia să o ajute. Acum avea o misiune de îndepliniţi, deci îi putea oferi toate informațiile pe care le căuta. Se întoarse către ea și, calibrându-și foarte bine tonul, îi spuse cât de empatic era în stare:

   — Degeaba te chinui! Tu nu vei avea niciodată copii!

   Femeia clipi de mai multe ori, fiind evident că încearcă să înțeleagă ce i s-a spus.

   — Dar… cred că sunt însărcinată…, îngăimă ea.

   — Nu ești, încă. Vei fi însărcinată, dar nu vei avea copii!

   — Poftim? se minună interlocutoarea sa, cu glasul recuperat brusc. Ce tâmpenie mai e și asta? De unde știi tu că vreau eu copii? Și cum vine asta că voi fi însărcinată, dar nu voi avea… n-am să pierd sarcina! Fac tratament pentru asta! Nu știu cine ești și ce vrei, dar te rog să mă lași în pace!

   — Sunt cineva care știe mai multe decât restul lumii! o lămuri Salazar, cu calm. Nu mă crezi? Uite! Ai treizeci de ani, ești zodia Pești, locuiești peste râu, aproape de târgul de vechituri, ești contabilă, cânți la pian, ai un câine pe care îl cheamă Toto și un frate mai mic – Jason – de care ai grijă. Acum mă crezi?

   — Cum? De unde știi toate astea? Cine ești? îl bombardă creața cu întrebări, tremurând pe scaun panicată.

   — Ți-am spus că știu mai multe decât alții. Acum, ca să îți și răspund, nu vei pierde sarcina, ci vei muri la naștere! Tu alegi dacă mai vrei sau nu să încerci!

   — Oprește-te! vocea venise din mai multe direcții simultan, iar în jurul său se făcu beznă.

   Chana dispăruse ca prin minune. Salazar se încordă pe scaun. Prima voce fusese a ei. A doua a lui Theo. Îl auzise clar și răspicat în propria minte. A treia în schimb…

   — Da, eu eram! Eu ți-am spus să te oprești, neghiobule!

   Pe scaunul din fața lui, cu aceeași siluetă lungă și slabă pe care o cunoștea deja, se afla Moartea. Venise, deci! Theo era genial. Îl ajutase să găsească răspunsul.

                                                                      (Fragment – Vieți în contratimp – volum în lucru)

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…