Suntem în ultima zi de festival și așteptăm și noi, ca toți ceilalți, concertul Phoenix, hotărâți fiind să ne ducem cât mai în spate dacă oamenii încep să se agite în față. De agitat, nu s-a agitat nimeni, în schimb, au apărut imediat nemulțumiții: piața e prea mică, spațiul e prea îngust, pavajul de pe jos e denivelat, copilul nu vede… Când spun copilul, mă refer la un puști de maxim 4 ani. Evident că nu vedea, nu știu însă cât de potrivit era pentru el un concert rock, la care oamenii fumează, beau bere, strigă și sar. Ne-am amplasat și noi în spatele unui cuplu, despre care am aflat ulterior, auzindu-i vorbind, că sunt cehi.
Încet, încet a început să se umple piața și și-a făcut apariția un grup de personaje dubioase, cu codițe împletite și lanțuri aurii peste cefele pluristratificate, plini de bune intenții, rockeri de mici copii și dornici să fie prezenți la concert, dispersându-se subtil prin mulțime. Ei bine, abia acum m-a cuprins și pe mine isteria. Aveam o gentuță tolbă cu fermoar și două ore cât au cântat băieții de la Phoenix, n-am luat mâna de pe ea, fiind, în spirit civic, și cu ochii pe rucsacul partenerei cehului din față, până mi-am dat seama că rucsacul ei este complet neinteresant, fiind plin cu bere.
Nebunia a început de fapt la finalul concertului, când se anunțau focuri de artificii iar numărul de oameni din piață aproape că s-a dublat, toți îmbrâncindu-se pentru a ajunge cât mai în interiorul pieței. Ne-am strecurat printre ei și am ieșit din cetate la momentul potrivit, pentru că de afară își făceau loc, ca hunii, și alți oameni dornici să vadă artificiile. Am întrebat și eu atunci: „De ce se omoară toți să ajungă înăuntru, când artificiile sunt pe cer… sus?!” Ne-am văzut de drum și am văzut și artificiile, dar de pe balconul pensiunii. A doua zi ne așterneam din nou la drum…
Și așa a început din nou distracția, într-o zi cu norișori, dar foarte călduroasă, care a debutat în forță cu mașina mea aproape blocată de un număr de Vaslui. Trecuse festivalul, parcarea era goală, dar de ce să o folosim, dacă se poate parca gratuit prin porțile oamenilor și blocându-i pe alții. Din fericire, am ieșit după încercări repetate, fără incidente și fără să ne chemăm confratele vasluian să mute obiectul 20 de centimetri mai în față. Probabil se grăbea și el undeva…
Știam deja rețeta „și pe stânga și pe dreapta, uite-așa se joacă fata!” așa că, atunci când am văzut prima oiță rătăcită iar prin dreapta, am ridicat din umeri și n-am mai comentat nimic. Drumul n-a fost lung, dar a fost intens și după numere, am ajuns la concluzia că ori și-au cumpărat toți localnicii mașini din alte județe, ori avem confrați plecați în vacanță care au găsit destinații mobile. Asta trebuie să fie explicația! Destinația fuge de turist!
Am ajuns și la următoarea oprire, vii și cu migrene. M-a întrebat gazda dacă sunt bine, i-am răspuns: ”Respir, deci trăiesc, doamnă! Întrebați-mă iar peste o oră, că acum nu mai știu nici cum mă cheamă!”. La o oră am pornit spre Albota, pe un drum, indicat de GPS ca fiind cel mai scurt traseu, prin niște zone în care se asfalta. Mai exact, tot asfaltul era scos și ajunseseră cu decopertatul la gropile de acum trei generații de asfalt. La Albota nu este nimic altceva decât o păstrăvărie. Peștii stau în heleștee și nu fug nicăieri, înoată acolo cuminți, așteptând să fie prinși. Ei bine, se pare că nu toți știau asta, pentru că, după pești fugeau prin pietriș, cei dornici să îi vadă.
Pentru că deplasarea se făcea cu viteza melcului, depășirile n-au fost spectaculoase, iar eu am ajuns la concluzia că dacă mergi încet prin părțile acelea, nu ești înjurat, ești bătut cu pietre, pentru că, atunci când singurul neuron îți spune calc-o, nu te mai gândești că bolovanii peste care treci ar putea sări și ar putea lovi pe alții. N-am avut încotro și ne-am încasat cu demnitate pietrele, ajungând în cele din urmă în ceva asfalt și rugându-mă ca peștii aia să merite tot calvarul de a ajunge până la ei. Peștii n-au meritat, dar peisajul cu siguranță da. Aici în schimb am găsit oameni relaxați și ne-am relaxat și noi cu ei.
La Mănăstirea Brâncoveanu, în schimb, am cunoscut cel mai grăbit om din lume. Eram la pas când ne-a claxonat un SUV de capitală, care voia să parcheze fix lângă poartă. Nicio problemă, a avut loc. Din interior, a coborât suavă o bătrânică, însoțită de partenerul său de viață, de stres și suferință. Nici bine n-a apucat să atingă el asfaltul, că s-a auzit și vocea care îți ajungea până la suflet și dincolo de el: „Hai, dragă, repede, să aprindem lumânări!” El o urma docil. „Hai mai repede să luăm apă sfințită! Hai mai repede să facem poze! Fă-mi cu poarta! Fă-mi dintr-o parte! Din cealaltă parte! Mai repede!” La un moment dat s-a auzit și glasul lui, sfârșit: „Dar parcă ne plimbam!”. Nici nu l-a auzit, era ocupată să facă un maraton al curții, eventual și al interiorului. Era și un muzeu, n-a vrut să intre pentru că se grăbeau. Unde se grăbeau n-a spus, deci va rămâne un mister.
Totul a culminat cu ultima zi, în care, după noi, la aproximativ o oră, a avut loc, pe un podeț cu vizibilitate zero în față, un accident cu victime. Și-am trecut noi senini și liniștiți podul, ajungând la Făgăraș, unde cetatea este într-o veșnică și nesfârșită renovare, iar când ne întorceam, surpriză, angajații de la Drumuri puneau pe mijlocul podului cu pricina, stâlpișori din plastic, asistați nu de unul, ci de două echipaje de poliție. Pe margine se mai vedeau rămășițe de tablă și sticlă spartă. Pentru mine, a depăși prin locuri în care nu vezi în față este ca și când te-ai arunca într-o groapă, fără să știi cât de adâncă este. Se pare că de data asta au aflat cât de adâncă este, cu sau fără vină… cam la 2 metri așa.
La întoarcere, am ajuns la concluzia că GPS-ul știe mai bine decât noi ce vrem și, cum el zicea la dreapta, deși noi știam că e la stânga, ne-am gândit că nu are cum să fie mai mare nebunie decât a fost, așa că am făcut cea mai bună alegere, lăsându-ne conduși de vocea feminină care insista să facem la dreapta. Cu ajutorul ei am ocolit camera de gazare de pe Valea Prahovei și am ajuns în pace, înapoi pe meleaguri dâmbovițene, la Cândești. De aici, știam și drumul spre casă, așa că l-am salutat aproape cu drag pe ultimul grăbit – autobuzul de Gheboieni, care probabil încerca să respecte programul, amestecând pasagerilor săi gândurile, amintirile, prânzul și cina, clătinându-se periculos prin niște hârtoape.
Și așa închei și acest jurnal de concediu în care am fost stupefiată de numărul de grăbiți. Cred că ori ne grăbim atât de tare să facem cât mai multe în fiecare zi, încât uităm să ne mai oprim, ori, pur și simplu avem graba în codul genetic, altfel nu-mi explic de ce am pleca pentru câteva zile de relaxare, dar rămânem tot în isterie, ajungând înapoi mai obosiți și mai frustrați decât am plecat. Aș mai adăuga doar că, dacă tu te grăbești, nu îl forța și pe cel de lângă tine să se grăbească. Poate nu vrea sau nu poate… Și mai ales, atunci când te arunci bezmetic, cu capul înainte, încearcă să iei cât mai puțini după tine. Pe unii dintre noi, cineva ne așteaptă acasă!
Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
