De-a lungul aleii, doar castanii și toamna care își așterne cu o generozitate desăvârșită o mantie de culori închise, transformând strada într-o pânză vie de nuanțe ruginii. Frunzele cad, vântul le duce ca un murmur șoptit, încercând parcă să comunice secrete ascunse. Să le povestească, dar n-are cui. Vorbește, dar el nu aude. O făcea odată. Acum nu mai poate, dar și-ar dori. Aleea a rămas o umbră din tot ce a fost, un loc în care tăcerea este asurzitoare și solitudinea a devenit o prezență palpabilă.
Pășește lent, cu privirea în pământ, căutând să evite orice contact cu lumea din jur. Înfășurat într-o haină groasă ce pare să absoarbă fiecare rază de soare, pășește apăsat. Fiecare pas este o luptă. Fiecare adiere o șoaptă a unor amintiri îndepărtate. În jur, castanii, cu trunchiurile strâmbe și rădăcinile colțuroase înfipte în pământ, îl observă, oferindu-i o compasiune înspăimântător de tăcută.
E singur. Îl acompaniază doar frunzele care foșnesc, însoțindu-i sinistre singurătatea. Aleea se îngustează, iar castanii par că s-ar apleca înspre el, într-o îmbrățișare sufocantă. Se oprește o clipă, doar pentru a da voie amintirilor să zboare. Imaginile îi trec prin minte ca niște umbre fugare, se ascund și revin iar, fiind acolo permanent, doar ca să-l tulbure. În ochi i se citește un amestec de furie și tristețe, iar gândurile i se aglomerează prin minte în rotocoale, urmărind mișcarea frunzelor ridicate de vânt, ca și când fiecare ar fi o parte din sufletul său.
În colț, îl așteaptă banca din lemn, veche și acoperită de mucegai. Stă singură, încremenită în timp. Se apropie de ea cu o ezitare vizibilă, iar când se așează, scârțâitul lemnului îi amplifică starea de solitudine, alăturându-se tristeții mute. Observă cum lumina soarelui este filtrată de ramurile dense, construind umbre stranii care se zbuciumă pe caldarâm. Aici, în liniștea apăsătoare, simte cum singurătatea îi intră în suflet ca o mână de fier ce îi strânge inima.
Cu fiecare respirație, vântul se intensifică, aducând cu sine un miros jilav, de pământ și frunze moarte, amestecat cu aroma dulceagă a castanelor căzute. Ceva îi amintește de momentele de bucurie, dar și de toate pierderile. Închide ochii pentru o clipă, purtat de valul amintirilor. Aici a râs, a sperat, a promis și a iubit. Acum au devenit toate o palidă reflecție a unei realități crude, în care singurătatea i se împletește în fiecare gând.
În jur, castanii completează decorul funerar, cu frunzele alunecând ca niște lacrimi, iar fiecare suflare a vântului cântă cu jale. O ramură se rupe brusc, cu trosnet. Ar fi tresărit, însă nimic nu-l mai mișcă. Simte doar greutatea singurătății profunde. Aici, fiecare castan îi păstrează secretele și în înțelege tristețea. Din adâncul sufletului, ceva îi șoptește că nu e singur… de-ar putea să mai creadă… Nu! E singur, complet și irevocabil.
Se ridică încet, nu înainte de a privi din nou în jur, sperând să găsească o rază de lumină, în peisajul care acum îl sperie. Aleea cu castani se întinde înaintea și înapoia lui ca un drum fără sfârșit. E o promisiune tăcută a mai multor momente de solitudine, un labirint pentru gândurile sale întunecate. Pașii îi sunt tot mai ezitanți și inima mai grea, ca o piatră ce îi încetinește fiecare mișcare. Continuă să meargă, deși castanii par tot mai aproape, ramurile lor sinistre amintindu-i că singurătatea e o alegere și o pedeapsă, deopotrivă. O frunză purtată de vânt îi aterizează lin la picioare, amintindu-i cât de repete trece timpul. Se scurge, tic-tac, tic-tac, într-o deplină singurătate. Se simte și el ca o frunză. Va cădea la un moment dat, lăsând în urmă doar amintirea.
Ajunge la capătul aleii, acolo unde castanii se răresc, lumina fiind mai strălucitoare, dar nu suficient pentru întunericul din sine. Aici pare că a scăpat de umbra singurătății, însă e doar o iluzie. O va avea mereu alături. Se va întoarce iar și iar pe aleea cu castani, devenită refugiu pentru solitudinea sa. În frumusețea sa melancolică găsește sanctuarul amintirilor triste, dar și locul perfect al înțelegerii. Ultimele frunze cad în spatele său, lăsând în urmă o alee goală, un testament al singurătății sale inefabile. Zâmbește amar auzind cântecul cerșetorului orb din colțul străzii:
Singur, singur, singur,
Într-un han, departe
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur…
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
