În mânăstire, Teodora termină de povestit bătrânei starețe tot ce știa despre Bitru de la Victoria, de față cu toate călugărițele, care o ascultau îngrozite. Deși se simțea vinovată, îi spuse tot așa cum se întâmplase, inclusiv momentele în care stătuse ascunsă și o urmărise pe Victoria. Nu omise nici întâmplarea de pe marginea fântânii. Stareța se uită lung la ea și în cele din urmă, când femeia termină de povestit, bău din cana de ceai pe care o avea în față și se uită în gol, de parcă Teodora n-ar fi fost în fața ei. Femeia întinse mâna, încercând să o facă atentă. Noua atitudine a stareței era atât de nefirească încât Teodora crezu că i se întâmplase ceva. Bătrâna ridica doar brațul și îi făcu semn să nu o atingă. Stătu câteva minute așa, uitându-se în gol, apoi se întoarse către Teodora și spuse pe un ton în care nu se citea nimic, nici furie, nici dezamăgire:
Am căzut ca niște muște în plasa păianjenului, fata mea! Ar fi trebuit să mă gândesc că e ceva în neregulă cu el, dar comportamentul lui m-a făcut să am încredere.
Teodora rămase șocată. Nu se așteptase să o creadă. Cu toate astea, avea alte întrebări care o presau:
Cum a putut să intre aici?
Victoria l-a invitat. Nesăbuita aia de fată a chemat-o să îi ceară voie pentru a-l aduce în curte. De fapt, atunci avea nevoie de permisiunea uneia dintre noi să vină aici, altfel n-ar fi putut să calce pe pământ sfânt.
Victoria a dispărut! Irina a dispărut!
Probabil sunt moarte amândouă…
Dar cum…
Cum de te cred? Știi cine era bătrâna pe care ați găsit-o moartă în pădure? Era sora mea! Încercând să fug de blestemățiile pe care le făcea ea, am ales calea mânăstirii, sperând că voi putea scăpa, dar uite că a venit și aici cu toate nenorocirile și dezastrele. Să ne rugăm! Atât ne-a mai rămas! Să ne rugăm toate!
Pe nesimțite, Ana se ridică și ieși tiptil în curtea mânăstirii. Porni cu pași măsurați prin grădina de meri, către pădure, dispărând ca o nălucă în noaptea lipsită de stele.
***
De dimineață, ușa camionului dotat cu troliu se deschise și, anevoie, se urcă în mașină tăietorul de lemne care se ocupa și de încărcare. Știa că cei doi sunt mahmuri. Așa erau în fiecare dimineață. Nu avea niciun sens să îi mai trezească. Oricum, voia doar să verifice dacă totul funcționează așa cum trebuie pe mașină și apoi să își bea cafeaua. Nu își mai dădea de mult interesul. Oricum avea să plece și să scape de jobul pe care îl ura încă de când venise aici. Se uită cu jind la cafeaua din termos care îl aștepta cuminte pe bancheta din dreapta. Nu mai avea niciun chef să verifice nimic. Acționa în lehamite troliul și se uită ciudat, văzând cum sârma care trecea prin brațul acestuia se încordează. Doar nu fuseseră atât de tâmpiți încât să îi lase bușteni agățați de el peste noapte. Ridică troliul cu precauție, încet, uitându-se cu atenție la ce era agățat de el, încercând să nu lovească nimic, mai ales că era atât de aproape de bărăcuța metalică în care cei doi dormeau încă. Văzu cârligul și funia încolăcită în jurul lui și înjură de mai multe ori cu voce tare, știind că nu e nimeni să îl audă. Idioții chiar legaseră ceva de el. Îl lăsă așa, suspendat, și luă termosul. Bău câteva guri din lichidul fierbinte fără să observă cum cârligul se zbate în toate direcțiile, apoi acționă maneta cu putere și ridică toată încărcătura până în dreptul parbrizului, astfel încât să vadă ce e agățat de cârlig.
Cu ochii ieșindu-i din orbite, urlă cu toată puterea și sări din cabină. Se uită în sus îngrozit și continuă să țipe incoerent, smulgându-şi cele câteva fire de păr și lovindu-se cu palmele peste frunte. Din baraca verde ieși Mișu, alergând disperat să vadă ce s-a întâmplat și se opri în fața bărbatului în sincronizare perfectă, micul dejun pregătit cu drag de soția tăietorului de lemne ajungând cu boltă pe jacheta împuțită pe care o purta de când se angajase.
Ce mama dracului ați făcut, nenorociților? icni tăietorul de lemne și luă iar poziția ghiocelului, continuând să vomite, de data aceasta pe bocancii omului din fața lui.
Mișu se uită lung în sus și rămase cu gura deschisă. De cârlig, complet dezbrăcat, atârna corpul neînsuflețit al Victoriei. Își puse mâinile în cap disperat. O lăsaseră vie, agățată de funie. Trăia când terminaseră ei cu ea.
Ce ai făcut, Vasile? murmură el, uitându-se cu groază la bărbatul care vomita încă lângă el. Ai spânzurat-o…
Eu? Eu am spânzurat-o? urlă Vasile la el, roșu de nervi. Ce căuta acolo, legată de cârlig? Ce ați făcut aici? Gata! Nu vreau să știu! Sun la poliție acum!
Ba nu suni nicăieri! sări Mișu, apucând mâna în care bărbatul ținea telefonul, fără să vadă pumnul care se apropia cu viteza de fața lui.
Vasile auzi oasele trosnind și îl văzu pe Mișu cum cade inert pe iarbă. Avea să stea așa cel puțin jumătate de oră. Probabil îi rupsese nasul, dar nu îi păsa. Deasupra lor, pendula încă, femeia pe care el o spânzurase fără să știe că este acolo. Formă disperat 112 și așteptă să audă vocea operatorului.
***
Care este urgența dumneavoastră? întrebă operatoarea, pe un ton plictisit.
Am găsit un cadavru în căsuța vrăjitoarei!
Numele dumneavoastră și locația!
Ion Popescu, cioban! spuse bărbatul cu mândrie. Am venit la căsuța vrăjitoarei la izvor și am văzut ușile deschise. Am intrat și pe podea sunt două cadavre – un bărbat și o femeie!
Care căsuță? întrebă operatoarea, nefiind sigură că aude bine. Unde sunteți mai exact?
Munții Leaota, cabana mică și verde din pădure…
Așteptați, fac legătura la Poliție…
***
Mihail Pavelescu se aplecă deasupra cadavrului femeii și își acoperi gura cu palma. Scoase din geantă portretul robot pe care îl desenase în dormitorul Irinei și îl puse lângă fața acesteia. Nu mai încăpea îndoială că erau una și aceeași. Acum mai trebuia doar să o identifice. Îl privi cu reproș pe agentul de lângă el, care îl însoțise și în casa Irinei, iar acesta ridică din umeri.
***
Ileana își acoperi fața cu batista și se prăbuși pe bancă, în fața spitalului. Victor încercă să o prindă de mână și să o ridice, dar femeia îl lovi peste mână. Bărbatul se așeză lângă ea. Încă nu putea înțelege. Irina nu mai era. Și, Doamne, cât și-ar fi dorit să o strângă în brațe și să-i spună cât de mândru e de ea, cât o iubește, cât de mult i-a lipsit când a plecat la facultate. Să îi mai audă râsul molipsitor… Să îl mai bată la table…
***
Corpul ăsta îmi place mai mult, murmură Irina, mergând pe lângă Bitru, pe drumul acoperit cu pietriș. Dar nu îmi mai vin hainele, am nevoie de unele noi.
Ai vrut o nouă viață și ai o nouă viață! Corpul Anei este perfect! E orfană, nu o să o caute nimeni! Înțeleg că acum ești o Prințesă, dar haine nu pot să fac bătând din palme. Îmi bat joc de mintea oamenilor, nu sunt croitor!
Ne-ar trebui și o mașină…, murmură Irina amuzată.
Bitru pufni și continuă să meargă, dar se opri dintr-o dată să asculte. De undeva din spate, se auzea motorul unei mașini, coborând către ei. Bărbatul zâmbi larg și întinse mâna atunci când vehiculul ajunse în dreptul lor. Irina zâmbi la rândul său, văzând că la volan era o femeie singură. Bitru se aplecă înspre geamul deschis și spuse cu glas catifelat:
Singură, atât de devreme, aici?
Femeia îl privi panicată, pregătindu-se să ridice geamul, se uită către Irina și păru ceva mai liniștită.
L-am dus pe fratele meu la stâna pe care o are mai sus. Cu ce pot să vă ajut?
Avem nevoie să ajungem în sat. Credeți că ne-ați putea lua și pe noi?
Sigur. Urcați!
Bitru se așeză relaxat pe scaunul din dreapta, în timp ce Irina își făcea loc în spate. Motorul porni și Irina scoase ușor din rucsac o sticlă veche și goală pe care o prinse cu atenție între genunchi, uitându-se cu interes la Bitru.
N-ar strica niște muzică, spuse femeia de la volan și dădu volumul mai tare.
Bitru zâmbi larg și ochii îi sclipiră cu interes, auzind versurile care umpleau mașina, iar Irina ridică și mai mult sticla.
Ecaterino,
Vedea-te-aș moartă
Cu dric la poartă și cai mascați!
(O femeie în cabană – final)
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
