Cred că fiecare scriitor ajunge la un moment dat să se întrebe cum se simt personajele lui. Mie mi se întâmplă uneori, mai ales atunci când mă uit pe lista cu idei. Recunosc, îmi place să le chinui, dar cumva le știu finalul dinainte. Unele scapă, altele nu… Când fac recensământul, descopăr ori că am mai multe decât mi-am propus, ori că am rămas cu prea puține și nici n-am trecut de jumătatea poveștii. Nu sunt arhitect. Nu le construiesc pas cu pas dinainte. Tocmai de aceea multe întâmplări sunt la voia hazardului, în drumul către un final deja stabilit. De curând am început o carte nouă, într-un mod diferit… poate cea mai ciudată dintre toate. De data asta, nici eu nu știu ce va urma.
Ori de câte ori mi-am imaginat dialogul cu personajele mele, aveam de răspuns la întrebări firești, scurte și la obiect. De ce mi-ai ucis iubita? Cum te-ai gândit să mă arunci în mijlocul războiului? De ce mi-ai creat un dușman atât de greu de învins? Unde am dispărut? De ce scapă iar cel rău? O să fie vreodată pace? De ce tocmai eu trebuie să învăț ceva? Eu sunt personajul negativ?
Cum spuneam, întrebări normale, de la niște personaje trecute prin tot felul de încercări, niciuna prea plăcută. Uneori le-am răspuns, alteori nu. Nici n-ar mai fi contat. Acum însă, am un personaj cu final necunoscut. Primul. Probabil și cel mai îndrăgit dintre toate. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu prea-i știu nici parcursul. Dacă am afirmat întotdeauna că nu fac arhitectura cărții dinainte, ar fi de menționat că ceva, ceva am în minte. Acum, nu! Autorul e complet orb. Scriu sub impulsul momentului. Nici măcar nu știu când și dacă se va opri vreodată povestea. De fapt… toate au un final… fie ca ăsta să vină cât mai târziu…
Culmea, e și personajul cu cele mai puține întrebări. Ea e tăcută. Poate pentru că e la fel de neștiutoare ca mine. Sau poate pentru că intuiește mai multe decât mine? Clar, cu ea am cea mai specială conexiune. Vocea mea e vocea ei. Sufletul meu e sufletul ei. Ea poate spune tot ceea ce eu nu pot. Ea dă glas celor mai întunecate gânduri ale mele. Tot ea dă viață și celor mai intense bucurii. De ce n-ar ști ea mai multe? Fascinant este și că, oricât mi-aș dori un dialog clasic cu ea, totul se întâmplă invers. Eu sunt cea care pune întrebările…
— Un demon, Rayna? De ce aveai nevoie de unul? Nu putea curge povestea și fără el?
— Nu eu aveam nevoie, ci tu! Cineva trebuia să dea glas naratorului… Cum tu nu puteai, am adus un prieten… Unul cu folos…
— Ce folos ar putea avea un demon în poveste? Nu crezi că doar complică inutil lucrurile?
— Deloc. E aici ca să-ți răspundă la întrebări, atunci când eu n-o pot face…
— E doar o părere… La fel ca și ideea năstrușnică de a mă scoate din rolul de narator. De ce n-aș fi putut de data asta? Am tot fost până acum și mi-a ieșit…
— Ar fi fost ciudat, recunoaște! În povestea asta nu mai ești tu cea care deține controlul, dar nu te speria. E normal… Uneori e bine să-i lași pe alții să conducă…
— Ce se va întâmpla? Unde vom ajunge? Știi?
— Nu. Nici nu trebuie. Mă gândeam că ai învățat deja asta. Nu ne e dat să știm totul. N-ar mai fi interesant…
— Și nu-ți e frică? Nu te sperie să nu știi nimic?
— E firesc să nu știi. Pe tine în schimb te sperie… nu ce-ar putea urma… ci posibilitatea de-a avea un final…
— Toate au un final, Rayna… Doar că se poate întâmpla rapid sau mai târziu… cât mai târziu…
— Asta nu pot ști eu… nici demonul… nici tu… Dar îți simt teama. Dă-i formă. O pot povesti eu în locul tău. Vocea mea e și a ta. Nu sunt aici nici ca să te repar, nici ca să te judec. Am venit să aflu povestea… a mea, a ta, a noastră… nici eu nu știu exact, dar nici nu trebuie. O să aflăm la momentul potrivit.
— Când? Când o să aflăm?
— O să-ți dai seama singură, dar nici măcar asta nu contează! Aici vine partea frumoasă. Că n-ai nevoie de răspunsurile pe care le cauți și, cu toate astea, continui să scormonești după ele. Respiră, odihnește-te, eliberează-ți mintea și scrie! Scrie-ne!
Se pare că am dat de un personaj la fel de dificil ca mine în rolul de autor. Continui să scriu, în timp ce întrebarea a început deja să facă ecou în mintea mea – unde mergem și cum se va termina? Poate c-așa este. Mi-e dat să aflu la momentul potrivit. Până atunci, ea e pur și simplu Rayna, o bucată smulsă din mine și așternută pe hârtie.
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
