Au fost odată doi oameni. Pe unul îl chema George și pe celălalt Vasile. George era profesor. Vasile era director de companie. Spunem că era director pentru că nu se știa clar ce pregătire avea. Plătise bine postul și acum era director. N-ar fi îndrăznit nimeni să întrebe ce pregătire are de fapt. Printr-o ironie a destinului, cei doi locuiau practic unul lângă celălalt – George în blocul cenușiu, într-un apartament cu două camere, iar Vasile într-o vilă cu etaj, construită lângă bloc, pe un teren cumpărat de la primărie. Tot printr-o ironie a destinului, Vasile vedea perfect în apartamentul lui George. Ai fi tentat să spui că și George vedea la fel de bine în casa lui Vasile, doar că pe George nu îl interesa. Și-ar fi dorit doar ca Vasile să stingă luminile mai devreme sau măcar să își pună niște becuri mai mici, dar rezolvase problema simplu, cu niște draperii groase pe care le trăgea seara, înainte de culcare.
Pentru Vasile, George era ca un ghimpe în coaste. Era ca un nor negru care nu mai voia să plece și trebuia, era necesar chiar, să afle cât avea să mai stea acolo, așa că într-o bună zi, căută momentul potrivit pentru un salut cordial ca între vecini. Ei bine, salutul n-a fost cordial, a fost mai mult ca de la șef la menajeră, Vasile salutând de sus, din vârful buzelor și cu țigara fluturând în mână. Răspunsul a venit elegant, dar rece. Văzând costumul lui George, care nu era din sezonul trecut, ci se încadra mai mult în lada de zestre a bunicului, conform fashionului din prezent, entuziasmul lui Vasile creștea văzând cu ochii și astfel, la prima întâlnire, schimbând două vorbe, chiar îi culese lui George niște scame de pe rever, cu un gest larg, cât să îl vadă tot blocul și cu o privire demnă de telenovelele indiene.
Profită de moment cât să îl descoasă bine pe George și află de la acesta că este profesor, într-un liceu din urbea în care locuiau amândoi. Acesta i se confesă cu calm și eleganță vecinului, spunându-i cât de încântat este de noul apartament și mai ales de noul spațiu pe care avea să îl umple cu cărți. De fapt, cam atât își dorea, un spațiu în care cărțile întregii familii să aibă loc. La rândul său, George află și el, alături de jumătate din cartier, că Vasile era director la o mare companie din București. Avea și o mașină, brandul X! Și strigă X așa de tare, încât la ferestre, din spatele perdeluțelor colorate, răsăriră câteva capete curioase, care intrară numaidecât înapoi. Nu era nimic interesant, doar îl auzeau pe Vasile de când trecea podul să vină acasă. Vasile refuză categoric invitația la un ceai. El nu se vizita cu oricine. George îl ascultă liniștit pe Vasile, iar când acesta termină de povestit, îl salută cu eleganță și dispăru în scara blocului. Vasile era roșu ca un rac și simțea cum o venă îi pulsează pe tâmplă. George nu era impresionat, părea că nici nu îl aude. Trânti ușa de la mașină și plecă în trombă. „Măcar pe asta a auzit-o!” își zise Vasile mulțumit.
De la prima întâlnire, s-au mai văzut rareori și mereu pe fugă. George era mai mult plecat de acasă. De câte ori îl întreba de unde vine atât de târziu, afla că a fost la o seară de carte, la o piesă de teatru, la un spectacol ținut de elevii lui, la Operă, în concediu cu familia să descopere ruinele patriei și tot așa. De fiecare dată, George îl invita, ba la un ceai, ba la o cafea. Vasile pufnea dezaprobator, dar undeva în sufletul lui se instala tot mai tare negura, iar el petrecea tot mai mult timp la fereastră, cu ochii în apartamentul vecinului, observându-l. Un detaliu însă îl făcea pe Vasile să nu mai doarmă noaptea – George era însoțit mereu – ori era cu soția, ori era cu copiii, ori erau toți. Ai lui nu se mai întâlneau toți nici măcar duminica, la masă.
Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
