PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Oameni și stele

   Lângă focul care pâlpâia gata să se stingă, Asdis se ghemui sprijinită de bușteanul înghețat, privind cerul, evitând să se mai uite la Einar, care acum părea că doarme. Focul avea să se stingă în curând, iar ea nu mai avea putere să adune alte vreascuri. Înghiți în sec și continuă să se uite în sus, fără scop, atunci când o adiere îi aduse în nări mirosul de iepure fript, din tolbă. Îl căutase toată ziua. Era captura ei și tot ea era cea care îl preparase, dar știa că era pentru Einar. Iarna era grea și mâncarea era rară. Alungă gândul la iepure și se întoarse la stele. O găsi pe a ei, strălucea roșiatică într-un pâlc de steluțe mici și galbene. Și-o alesese când era doar o copilă și plimba turmele de reni ale părinților săi peste câmpurile înghețate. De atunci, o avusese mereu deasupra, călăuză și acum era din nou acolo, privind-o de sus, ca un martor tăcut.

   Undeva în stânga văzu o altă stea, lucind albastru, palidă și singură. Einar se mișcă în blana de urs în care era înfășurat, făcând-o pe Asdis să tresară. Îl privi din nou. În lumina ultimelor flăcări, era străveziu. Dacă nu i-ar fi văzut pieptul mișcându-se, Asdis ar fi zis că… alungă gândul repede și se întoarse la stele. Simți ceva mișcându-se în pădure, dar rămase pironită, cu ochii către cer, fără să se întoarcă. Deși ea îl ridicase, nu voia să privească rugul din spatele ei.

„Poate mâine vom face un foc mare din el”, încercă să se mintă singură. Steaua albastră continua să pâlpâie tot mai palid, pe bolta întunecată. Asdis respiră adânc, ștergând cu mănușa înghețată o lacrimă. Steaua albastră era cea care i-a ghidat spre poienița în care se aflau. Einar credea în steaua lui. Ea nu mai credea în nimic.

   Și-ar fi dorit să nu fi părăsit niciodată coliba din lemn, acoperită cu ramuri și căptușită cu piei de ren, dar plecase pentru un țel suprem, pentru un război în care oștile au fost nimicite rând pe rând. Când a venit iarna, s-au trezit singur, ea, Einar și alți câțiva oșteni, încercând să supraviețuiască în pădure și ar fi reușit, dacă nu ar fi trebuit să facă față mai multor inamici în același timp. Rămăsese doar ea cu Einar, ceilalți dispărând unul câte unul în mâinile dușmanilor sau răpuși de fiarele pădurii. Acum urma Einar, rănit de lupul uriaș pe care amândoi au sperat să îl mănânce la cină.

   Einar încercă să se miște în așternutul care îi ținea de cald, dar renunță, așezându-și doar mai bine capul pe tolbă. Privi și el cerul. Îl vedea ca printr-o pânză de păianjen, dar acolo sus încă pâlpâia steaua lui, albastră și izolată, departe de alte stele. Închise ochii și se gândi la ea.

Ar fi trebuit să știe. Steaua lui era mereu acolo atunci când lua cele mai importante hotărâri. Când alesese să pornească în luptă, era un cer atât de întunecat, încât Einar abia își vedea propriile degete, înghețate și încleștate cu mândrie pe mânerul sabiei. Micuța stea albastră nu era acolo. Și a greșit, Doamne cât a greșit, când a plecat la război! În noaptea în care a ales să fugă în pădure, când toți ceilalți s-au predat, fumul care se ridica peste curtea castelului acoperea cerul, iar stelele erau ascunse în spatele lui. Această hotărâre le adusese sfârșitul camarazilor săi. Aflase mai târziu că inamicii nu voiau să omoare nici soldații și nici oamenii din sate, ei voiau doar capul regelui și îl obținuseră. Acum conducea un nou rege, iar el devenise un fugar. Apoi a mers cu Asdis până aproape de bârlogul lupului, chiar dacă steaua albastră îl ghida pe potecă, tot înainte. Asdis îl scosese sfâșiat din ghearele fiarei, mai mult mort decât viu, iar micuța stea îl așteptase, tot acolo, pe potecă.

   Asdis își lăsă capul pe genunchi și rămase într-o așteptare mută. Nu trebuia să adoarmă, dar pleoapele i se închideau grele fiindu-i tot mai greu să focalizeze imaginile din jurul ei, până când somnul o cuprinse. Simți cum se desprinde de zăpada în care stătea și cum se ridică spre nicăieri, în drum către cer, până când rămase în aer, deasupra ținutului înghețat. Se văzu pe ea, dormind încovoiată, cu capul pe genunchi, lângă flăcările mici și slabe. Îl văzu pe Einar, cu mâinile strânse lângă piept și cu ochii ațintiți spre înălțimi. Auzi voci murmurând în jurul ei și se ascunse în spatele unui nor cosmic trăgând cu urechea.

– L-ai slujit bine! se auzi o voce suavă, plină de ecouri. Asdis încercă să își dea seama de unde vine vocea, fără succes însă.

– I-ai fost mereu alături și a avut încredere în tine! adăugă o altă voce, mult mai groasă, ce părea a unui bătrân.

– Nu îl lăsa singur acum! Are nevoie de tine!

   Asdis își acoperi buzele crăpate cu mănușa înghețată. Stelele vorbeau. Privi în jur, parcă toate sclipeau acum mai intens.

– Dar este atât de tânăr…, veni răspunsul stelei căreia îi vorbeau suratele sale. Ar fi trebuit să trăiască mult, să aibă copii, să fie fericit. Aș fi putut face mai multe…

– Știi și tu, la fel de bine ca noi că nu ar fi trebuit să trăiască mult! Știm că așa ți-ai fi dorit, toți ne dorim, dar el a fost mereu mai special. Ai știut de la bun început că viața lui se va termina mai devreme decât te-ai fi așteptat. Nu aveai ce să faci mai mult. Chiar dacă te-ar fi ascultat, drumului lui s-ar fi terminat tot aici.

    Asdis își acoperi mai bine gura cu mănușa înghețată. Ar fi vrut să strige la ele, să le spună că greșesc, dar în sufletul ei știa că stelele au dreptate. Văzu steaua albastră cum se îndepărtează tot mai mult de celelalte stele adunate acum în pâlcuri. Se uită din nou la Einar. Era treaz. Își privea steaua cu ochii înghețați, clipind din ce în ce mai greu din cauza picăturilor înghețate care i se adunau pe gene. Era frig. Un frig care trecea prin blănuri, prin haine și prin oase și ajungea până în suflet, trezind cele mai adânci temeri.

– Are nevoie de tine! Tot tu trebuie să îi arăți calea! adăugă autoritară steaua cu voce de bătrân.

– Nu îl lăsa să te aștepte, tot timpul a avut încredere în tine, adăugă vocea suavă, mult mai prietenoasă decât bătrânul morocănos.

– Dar îmi e atât de bine aici…, murmură steaua albastră. De ce nu poate fi ea? întrebă cu obidă.

– Eu urmez, răspunse o altă stea mișcându-se ușor din pâlcul de stele în care se afla.

   Asdis o recunoscu. Era steaua ei, mică și roșiatică. Își ridică urechile de lână de la căciulă, încercând să o audă mai bine.

– Voi veni și eu în curând după tine, prieten drag, dar Asdis mai are ceva de făcut. Acum este rândul tău să îți faci datoria, așa cum și el și-a făcut-o pe câmpul de luptă.

– Mi-e frică, murmură steaua albastră.

– Ei, haide, nu se poate ca un bărbat atât de curajos să aibă o stea atât de fricoasă. Respiră adânc și sari. Cât ai clipi se va termina. Nici n-ai să apuci să îți dai seama.

   Asdis încercă să iasă din spatele norului de praf și să se agațe de steaua albastră, tot mai palidă, din fața ei, dar auzi o bufnitură amortizată în mare parte de zăpada care acum se așternea în straturi peste pământul înghețat. Mâna lui Einar căzuse inertă pe lângă corp. Asdis ridică ochii către cer și văzu cum micuța stea albastră cade, cu o coadă fumurie, dispărând în spatele brazilor întunecați. Se terminase.

   Afară se lumina încet. Cu zăpada scârțâind sub picioare, o femeie acoperită în blănuri se strecura pe sub ramurile de brand înghețate, fără să privească în urmă, în timp ce, în spate, rugul aprins se mistuia încet, ridicând vălătuci de fum către cerul dimineții.

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…