Vara era pe sfârșite și în curând primul clopoțel avea să anunțe sfârșitul vacanței de vară. Sub pat, acoperită de un strat plin de praf era valiza maronie, arsă de soare. Știa că urmează să o umple în curând cu haine și să o transporte înapoi în urbea natală. În casa bunicilor mirosea a magiun de prune. Își lăsă capul peste perna colțuroasa, prea mare pentru capul lui mic, dar totuși atât de dragă. Când trecuse timpul? Ar fi vrut să rămână pentru totdeauna acolo, unde liniștea toată era numai a lui. Câteva zile mai târziu valiza maro călătorea cu trenul personal, departe de casa bunicilor, departe de câinele alb și pufos, și odată cu ea, tot mai departe era liniștea și tot mai aproape era o casă pe care nu o simțise niciodată acasă.
***
Vara era la început. Sunase ultimul clopoțel și își privise colegii cu coronițe, la serbare. Anul acesta el nu mai avea coroniță. Ar fi trebuit să îi pară rău, dar nu simțea nimic. Primise vestea cea mare. Valiza maro, acum și mai veche și ponosită, nu avea să se mai întoarcă la sfârșitul vacanței, cu trenul. Își luă rămas bun în grabă de la prietenii pe care știa că nu îi va mai revedea niciodată și porni înapoi, tot cu personalul spre casa bunicilor. Acum era din nou acasă. Nu mai avea nevoie de valiza veche pentru că nu trebuia să mai plece nicăieri, așa că o goli rapid și o duse la pubela neagra din curte, pe care o ridica săptămânal mașina de gunoi. Viața începuse să prindă din nou culoare și mici rădăcini începeau să se prindă de pământul moale, mereu umed și mereu acoperit cu iarbă, din curtea bunicilor.
***
Era iarnă, timpul trecuse peste el si acum din oglindă îl privea un adolescent cu ochii verzi, sclipitori, fericiți. Din fața sobei, simți privirea galbenă și sticloasă a motanului negru ca tăciunele și îl auzi torcând. Micile rădăcini prinse în glia din curte erau acum mari și puternice. Era acasă, iar valiza maro rămăsese doar o poveste urâtă, pe care încerca să o izoleze, într-un colț cât mai îndepărtat al minții sale. Își așeză mai bine fularul la gât și ieși în gerul de afară.
***
Cu mâinile tremurând, aruncă și el primul bulgăre de pământ în groapa care se deschidea întunecată în fața lui. Nu știa de ce face asta, dar cineva din spatele lui îl împinsese pe marginea găurii adânci, spunându-i să facă și el cum fac ceilalți. Auzea pământul căzând peste capacul din lemn și, cu fiecare pocnitură, trosneau și rădăcinile odată atât de puternice, acum atât de fragile. Se mișca, purtat de grupul de oameni care plecau către casă. Trebuia să se întoarcă și el tot acasă, dar acum, acoperișul roșiatic și geamurile cu rame de lemn îi păreau tot mai departe. Din ce în ce mai departe. Într-un colț, în magazie, găsi valiza maro, scorojită și acum cu miros de mucegai. Cineva o salvase atunci, în ziua în care viața avea culoare, pentru a-i servi atunci când cenușiul avea să acopere până și verdele crud al ierbii.
***
Valiza maro, cu pielea crăpată și pete de la vechile călători, stătea din nou tolănită pe suportul din trenul personal. Privi prin sticla groasă și murdară copacii gri de pe marginea căii ferate. Erau acolo dintotdeauna. Îi ura pentru rădăcinile lor puternice. Îi ura pentru statornicia cu care insistau să crească, să se înmulțească și să rămână drepți chiar dacă vântul îi bătea cu putere, chiar dacă iarna de îngheța ramurile, chiar dacă soarele îi usca până la ultima picătură de sevă. Cumva, reușeau să rămână drepți, în același loc, zi după zi. În camera mică și înghesuită, valiza stătea la marginea unui pat din lemn, cu saltea strâmbă. O femeie cu un zâmbet formal, îi oferi cheia și, după ce îi prezentă tot regulamentul, termină totul cu un cordial „Simte-te ca acasă!”. Ar fi vrut să râdă cu poftă de asemenea urare, dar nu mai știa cum se face, așa că ridică doar din umeri și închise ușa în urma sa.
***
Soarele atingea covorul verde, ros de vreme și de acarienii din parchet, luminând particulele de praf minuscule care se ridicau în aerul cu miros de bețișoare parfumate. Silueta din ușă aruncă o privire atentă în jur. Camera era așa cum o primise, doar mirosul de bețișoare parfumate era nou și avea să mai plutească mult timp, în urma lui. Aerisise o săptămână, dar nu reușise să îl scoată. Își trase valiza maro mai aproape, mutându-se de pe un picior pe altul, așteptând ultima inspecție a camerei. În cele din urmă apăru și pedagogul bătrân și morocănos. Privi la rândul său camera în lung și în lat și, în cele din urmă, ridică din umeri și luă fără niciun cuvânt cheia din mâna lui, iar valiza maro părăsi în tăcere clădirea.
***
Era primăvară. Nu mai era demult tânăr. Se simțea la fel de bătrân ca pomii verzi de pe marginea căii ferate. Valiza maro făcuse nenumărate drumuri cu trenul, printre copaci mai tineri și mai bătrâni, admirându-le rădăcinile. Acum venise și vremea lui. Valiza maro se afla într-un hol, cam ponosit și urâțel, dar suficient de mare pentru a-i găzdui cele două perechi de pantofi și pardesiul de drum. Reușise să aibă în cele din urmă propria casă. Acum avea să își întindă și el rădăcinile și să se prindă, la fel ca și copacii de pe marginea șinei de tren, pentru a rămâne acolo. Scoase cele câteva lucruri și le așeză cu mândrie pe raftul instabil al dulapului. Luă cu încredere valiza maro, dorind să o arunce din nou, așa cum făcuse și în trecut, dar, oftând, o înghesui pe fundul dulapului și închise ușa în urma ei, privind în jur precaut, de parcă cineva ar fi putut să îl vadă și să îl judece. Dar rădăcinile pur și simplu nu mai știau cum să crească și, de departe, îl strigau copacii de pe marginea căii ferate. În fiecare zi, din dulap, îi șoptea valiza maro. Se privi în oglindă. Rădăcinile erau arătau acum ca niște membre amputate.
***
Valiza maro se afla din nou pe suportul metalic al trenului, stând cocoțată între două geamantane moderne. O privi cu tristețe. Nu se mai încadra în decor. Nici el nu se mai încadra în decor. Pardesiul de drum era și el acum la fel de ponosit ca și valiza veche, cu miros de mucegai. Văzu cum tinerii din compartiment se uită ciudat și la el și la prietena lui de călătorie, așa că o ridică și rămase pe culoarul îngust, privind copacii de pe marginea șinei de tren. Erau tot acolo, cu rădăcinile înțepenite în solul roșiatic. În ei nu avea să arunce nimeni cu bulgări de pământ. La căpătâiul lor, lângă lemnul crăpat, nu avea să aprindă nimeni lumânări. Pentru ultima dată, îndrăzni să spere.
***
Auzi șina vibrând din ce în ce mai puternic. Avea să treacă trenul. Privi de sus vagoanele din fier ruginite. Simți pământul de la rădăcinile sale tremurând sub greutatea trenului, care își văzu mai departe de drum, încet, peste șina veche. De la fereastră, zări ochii verzi și triști ai unui copil, care se uita în gol, strângând la piept un ursuleț de pluș ponosit. Îi strigă cu putere că, în final, totul va fi bine, dar glasul lui se împrăștie în cele patru zări, printre ramurile aproape desfrunzite ale copacilor. Reuși doar să arunce o ploaie de frunze galbene, pe care copilul le privi fascinat, arătând pe chipul palid umbra unui zâmbet. Jos, printre rădăcinile înfipte adânc în sol, valiza maro se transforma zi de zi, ireversibil, în țărână.
Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
