O luară la sănătoasa împreună, către groapa cu oase, dar imediat ce trecură pe sub porțile orașului, Erika se opri, uitându-se către satul evreilor. Trebuia să-l ia pe Isaak. Nu-l puteau lăsa acolo. Avea o datorie față de Baltazar.
— Mergi tu la trăsură! Ia și copiii cu tine! Eu mă duc să-l aduc pe Isaak! îi spuse lui Meisner, iar bărbatul se pregăti să protesteze.
Din depărtare se auzea un zgomot ciudat, de zale și armuri care se lovesc ritmic unele de celelalte. Armata mărșăluia către poarta orașului. Erika apucă să vadă doar un șir perfect de făclii aprinse care se deplasează ordonat, către ieșirea din oraș. În mintea ei, vocea lui Baltazar strigă, făcându-i timpanele să vibreze dureros:
— Lasă-l pe Isaak și fugi acum! Timpul lui a trecut!
Erika luă amândoi copiii de mână și începu să alerge către trăsura care i se părea tot mai departe. Meisner o prinse de mână și o trase cu putere printre cruci, scurtând drumul direct prin cimitir. Caii erau deja legați la trăsură. O împinse pe scară, astfel încât să stea lângă el, iar pe copii îi urcă rapid în spate și, în câteva minute, trăsura dispăru în tăcere printre copacii înghețați. Erika se mai uită o dată către groapa cu oase. Deasupra ei, înalt și slab, Baltazar ridică o mână în semn de salut. Îi răspunse și ea, rămânând cu mâna ridicată până când îl pierdu din vedere.
— A fost el, așa este? întrebă Meisner, care o urmărise cu coada ochiului.
Erika încuviință și simți cum dintr-odată o podidesc lacrimile, știind că și-a luat pentru totdeauna rămas bun de la Baltazar. Soldatul îi prinse mâna și i-o strânse în mănușa de piele, apoi spuse în șoaptă:
— Fii soția mea, Erika! Îmi pot găsi o slujbă în orice loc, iar cu banii care ți-au mai rămas putem găsi o casă pentru toți patru! Jur pe ce am mai sfânt că voi avea răbdare, atât cât va fi nevoie, dar și că voi avea grijă de copii ca și când ar fi ai mei!
Erika îi strânse și ea mâna. Da, el era cel care merita să trăiască alături de ea! Acum înțelegea că, oricât de nepotriviți ar fi părut, sufletele lor se potriveau. Își lăsă doar capul pe umărul lui, iar Meisner oftă ușurat. Primise răspunsul de care avea nevoie pentru a fi dispus să se lupte chiar și cu diavolul numai pentru a-i ști bine. Acum, pentru amândoi, viața avea un alt sens. Peste pădure, dinspre Mainz se vedea un fum gros ridicându-se și mici particule de cenușă aprinsă care se roteau în aer, dansând în spirală către cer.
În spatele lor, începuse măcelul. Inchizitorul își punea în aplicare planul pe care îl născocea de la începutul lunii. Evreii aveau să piară, dar nu arși pe rug. Erau mult prea mulți. Pentru asta, avea nevoie de armată, iar cei pe care Erika îi văzuse mărșăluind pe străzile orașului erau soldații, aflați la ordinele primarului, care se îndreptau către așezarea evreilor.
Și așa, mergând mișelește prin beznă, au atacat fără milă, arzând colibele coșcovite în care oamenii încă mai dormeau, așteptându-i cu săbiile scoase pe cei care fugeau, goniți de fumul înecăcios. Soldații aveau ordine clare. Nu trebuia să scape nimeni – nici bătrâni, nici femei, nici copii – și nimeni n-a scăpat.
14 februarie 1349 – noaptea în care Dumnezeu și-a întors fața dinspre Mainz și s-a uitat în altă parte. Poate către insulele călduroase, populate de băștinașii care își etalau goliciunea în nisipul arzător. Poate către pinguinii care pășeau legănat pe gheață, către apa învolburată, în căutare de hrană. Sau poate își ascunsese pur și simplu fața, întrebându-se dacă n-a făcut cumva o greșeală, atunci când a plămădit omul din nisipul grădinii Edenului.
14 februarie 1349 – noaptea în care s-a mai scris o filă de istorie sângeroasă a omenirii. O noapte de coșmar, în care aproximativ șase sute de vieți au căzut pradă focului și săbiilor grele, din metal ascuțit. O noapte de foc, fier și apă, căci peste leșurile fumegânde s-a așternut un strat subțire de omăt alb, care s-a transformat într-o mocirlă cenușie, infiltrându-se în pământul care avea să le servească drept casă evreilor din Mainz. Întreaga comunitate de evrei era nimicită. Soldații se puteau întoarce liniștiți în casele lor, unde aveau să pună capul pe pernă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Pe Isaak îl găsise în cele din urmă moartea, lângă oblonul deschis. Aprinsese iar lumânarea albă din sfeșnic și terminase rugăciunea pentru sufletul lui Baltazar. O văzuse neagră, întunecată, întinzându-se pe zidul coșcovit. O primise cu drag și o invitase la masă, ca pe un vechi prieten. În sfârșit, își amintise de el. Cu lacrimi în ochi, se așezase sub mantia ei protectoare, simțind cum pacea toată este numai a lui. Moartea îl îmbrățișase, așa cum un părinte își strânge la piept copilul, iar prin oasele ei, printre coaste, Isaak îl văzuse pe Baltazar, pe câmpul înverzit care se deschidea la picioarele sale. Întinsese brațele către el, iar moartea îl lăsase să plece. Avea alte suflete de cules, din satul trecut prin foc și sabie.
(dintr-o carte viitoare… )
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
