PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Metamorfoză

Dintr-o carte viitoare…

   …anii treceau, iar iubirea se transforma și ea, îmbătrânind, până când a început să miroasă a ploaie mocănească, de toamnă. Furtunile se potoliseră și ele, doar din când în când, un vânt puternic și răzbunător mai spulbera frunzele arămii, căzute pe poteci. Pe atunci, iubirea mirosea a liniște, a tăcere și a dovleac copt pe plită. Părea atât de bine înțelenită în pământul de sub noi, încât aș fi putut jura că toamna este veșnic frumos colorată pentru noi, însă toamna noastră devenea tot mai mohorâtă. Zilele scădeau, lăsând loc nopților lungi în care, în murmurul palid al ploii, sufletul începea să se zgribulească sub pătura de visuri, tremurând încetișor, de unul singur, ca și când ar fi presimțit că mai urmează ceva. În bezna tot mai lungă, ochii încetau să se mai privească și rămâneau mai mult închiși sau privind în altă parte, poate undeva, către lumină. Numai că lumina lui nu mai era și a mea. Întunericul a șters sclipirile din ochii noștri, lăsând loc umbrei. Iubirea mirosea a ploaie urâtă de toamnă, a frunze putrede și a frig. Venea peste noi cu iz de amurguri rozalii, aprinzându-se pentru o clipă în curcubeie, dar se stingea rapid, lăsând în urmă înserarea. Toamna a trecut pe nesimțite și s-a făcut nevăzută, dispărând într-un oftat, într-o lacrimă scursă pe obraz, într-un sărut oferit de complezență sau, poate, într-o îmbrățișare dată doar pe jumătate.

   Iubirea începuse să miroasă a iarnă, a ger necruțător și a hibernare. Nopțile erau mult mai lungi… cele mai lungi… Înghesuit acolo, sub un morman de visuri, sufletul se agăța cu gheare ascuțite de fiecare dorință care dispărea încet, transformându-se într-un fum ce se împrăștia în cele patru zări. Poate că visurile doar voiau să se joace cu fulgii de zăpadă pufoși, care se învolburau în ferestre sau poate călătoreau, pentru a-i fi pavăză altui suflet… unuia care merita mai mult. Sufletul meu știa doar că trebuie să le țină captive acolo. Altfel, ar fi rămas singur, golaș, mic și pipernicit, în bătaia aprigă a gerului tot mai nemilos. Tocmai de aceea le prindea de poale și le trăgea înapoi, atunci când voiau să evadeze. Însă, totul era doar o agonie zadarnică. În cele din urmă, din pătura protectoare de planuri și dorințe, au rămas doar mici bucăți firave și zdrențuite, care nu-i mai puteau oferi protecție. Din ochiul înghețat, lacrima scursă încremenise și ea pe obraz. Gheața acoperise ferestrele, sporind întunericul din interior. Era frig, era beznă și nesiguranța începea să se întindă pe ziduri, hrănindu-se cu umezeala. Pentru nasul înghețat, iubirea nu mai avea niciun miros. Luminițele din ochi dispăruseră, iar curcubeiele își amestecaseră culorile, dispărând în spatele zidului întunecat. Pe cer, nu se mai vedea nicio stea. Buzele nu mai șopteau nimic. Inimile nu mai băteau împreună. Focul se stinsese și nu mai era nimeni acolo, să-l zgândăre și să-l țină aprins. În sfârâit de cărbuni jilavi, se stinsese și ultimul tăciune. Asistam amândoi, deși încă nu ne venea să recunoaștem, la sfârșitul poveștii. Încet, crăpate de frigul groaznic, măștile se desprindeau una câte una și, Doamne, câte puteau să cadă. Sufletul tremura și el, simțind deja ce avea să urmeze. Cu fiecare mască distrusă, cu fiecare zâmbet fals, cu fiecare îmbrățișare de complezență, acel voal se ridica tot mai sus, descoperindu-mi ochii și arătând iar realitatea, așa cum era – dură, slută și ireal de greșită.

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…