Ascuns printre sacii de făină râncedă, Baltazar se uita prin geamul beciului afară, încercând să audă zgomotele. Soldații preotului primiseră din nou ordin să aducă evreii în piață. Știa ce i se pregătise. Avea un rug cu numele lui pe el. Ascultase țipetele disperate și știa că nu mai aveau scăpare. Ei erau ultimii. Măcar răsufla ușurat la gândul că Edith era salvată. Deși nimeni nu văzuse cu ochi buni căsătoria lor, ea nu era evreică. În plus, venea dintr-o familie bună și era învățătoarea copiilor din Mainz. Pe ea n-ar fi îndrăznit să o atingă. Era la școală, acolo unde îi plăcea să fie.
Se acoperi mai bine cu sacul de iută, auzind pașii tot mai aproape de beciul în care se ascundea. Prin geamul murdar vedea acum mai multe picioare călcând apăsat noroiul și împroșcând sticla gălbuie, în timp ce țipetele se auzeau tot mai departe. Pașii coborau scara către beci. Baltazar se lăsă tot mai jos printre saci, încercând să nu strănute de la făina care îi intra în nas. Ușa strâmbă se deschise cu un scârțâit sumbru. Strânse mâna pe cuțitul pe care îl avea agățat la brâu și îl scoase, fără zgomot, din teacă. Știa că șansele lui sunt aproape inexistente, dar nu avea de gând să dea înapoi fără luptă.
În minte îi suna vocea bătrânului Isac: „Nu lua o viață pe care nu ai dat-o tu! Dacă ți-e scris să pieri, măcat stinge-te cu demnitate, în învățătura noastră, copile! Mieii nu se luptă, copile!”. Nu îi mai păsa de nicio învățătură. El nu era un miel. Și ei luau vieți pentru care n-aveau niciun drept. Strânse și mai tare mânerul cuțitului, rugându-se să nu fie nevoie să-l folosească.
Ia treci încoace, perciunatule! auzi dintr-o dată vocea unuia dintre soldații ajunși în beci. Nu răspunse. Poate nu vorbea cu el. Auzi un sac de făină căzând și țipătul firav al unui copil. Îl recunoscu. Era micul Efraim. Încercase și el să se ascundă în beci, dar nu suficient de bine. Baltazar reuși să miște sacul din fața lui și pupilele i se măriră de spaimă. Îl văzu pe Efraim ținut strâns de două matahale. În fața lui, unul dintre soldați scoase sabia și împunse cu ea pieptul copilului, iar acesta căzu cu fața în făina de pe podea, înnecându-se cu sângele care îi umplea gâtul. Baltazar trase rapid cuțitul din ceafa soldatului și se aruncă urlând cât îl țineau plămânii, către cel mai apropiat inamic. Bărbatul se trase doi pași înapoi, ducând mâna către sabie, în încercarea de a se feri de o lovitură care nu avea să mai vină niciodată.
Baltazar auzi două lame ascuțite de sabie lovindu-se una de alta undeva în interiorul lui și se prăbuși lângă Efraim, sprijinindu-se de stâlpul de lemn care ținea tavanul. Auzi undeva departe pașii soldaților îndepărtându-se și se scurse încet pe lângă stâlp, rămânând într-o rână, cu sângele curgând șiroaie și cu ochii ațintiți spre ultima geană de lumină, tot mai mică în întunericul sinistru care îl învăluia.
***
Edith coborî în fugă scările beciului, împiedicându-se în fustă. Își duse mâinile la gură, încercând să-și înnăbușe țipătul. Îngenunche lângă trupul lipsit de viață și prinse cu ambele mâini, degetele înțepenite pe mânerul cuțitului. Văzu corpul copilului, zăcând într-o altă baltă de sânge în mijlocul podelei și își ascunse capul în umărul lui Baltazar plângând în hohote. Rămase așa până când în beci începu să se lase treptat înserarea. Trebuia să continue. Trebuia să poată, pentru că cei rămași aveau nevoie de ea. Știa că doar învățătura avea să-i mai scape, dacă mai exista undeva o speranță. Simți nevoia să iasă și să fugă cât mai departe. Ochiul de geam o privea mustrător și rece. Urcă scările, lăsând în urmă cele două trupuri. Ochiul de geam clipi tot mai des, cufundând în umbre beciul înghețat.
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…