PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Marin și piramida lui Maslow

De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către Tine…” Marin rămase uitându-se în gol la foaie. Tresări, auzind bocancii grei cum se apropiau, pe holul lung și întunecat. Gardianul se opri lângă gratii: „Ce-i scrii, Marine? Romane?”, întrebă râzând ironic și își continuă drumul. „Nu din gură, ci din carte…” își aminti Marin versul, dar nu se mai obosi să-l scrie, ea oricum n-ar fi înțeles. Scuipă cu năduf podeaua. Memoria începea să-i joace feste și singurele versuri care îi veneau în cap se potriveau ca nuca în perete.

Marin mototoli foaia și o aruncă ghemotoc sub pat, alături de suratele sale. Se uită lung, fluierând a pagubă după ea. Mai avea o coală și știa că nu va mai primi altele. Își terminase porția. Ar fi vrut să îi scrie versuri. Pe vremuri scria bine… Agățase câteva fete cu versurile lui, dar nu pe ea. Cu ea n-a avut nevoie de versuri, dacă se gândea bine, n-a avut nevoie nici de prea multe cuvinte. După o noapte în discoteca din sat, pe care și-o amintea pe bucăți și doar în varianta care îi făcea cinste, Marin s-a însurat repede și la 9 luni a apărut și primul copil.

Marin închise ochii, trebuia să poată să încropească ceva. Nu îi mai păsa că ea oricum nu înțelege, dar îl speria gândul că nu poate. Apropie vârful pixului de foaie și închise ochii. Încercă să se gândească la ea, că doar după 10 ani împreună și 3 copii, trebuia să fie ceva despre care să scrie. Își trecu mâna prin păr, dar o puse repede înapoi pe masă, încruntându-se. Chelea. Se încruntă și mai tare amintindu-și de fusta ruptă, câteva palme date când s-au cunoscut, în vâltoarea evenimentelor, alte câteva date cu scop educativ, apoi din gelozie, apoi din frustrare, apoi din obișnuință și de fiecare dată după petrecerile din sat. Renunță la ideea de a mai scrie versuri.

Tot amintindu-și, începuse să îl macine un gând: oare ce spuneau prietenii lui de pahar? Îl bârfeau? Dar vecinii? Își răsuci între degete o mustață. Acum îl măcinau mai multe gânduri și privi foaia goală, strângând din dinți până când buzele îi rămaseră doar o linie subțire sub mustața stufoasă. Nu cumva ea era fericită că a scăpat de el? Trebuia să o întrebe și asta. Trebuia să îi amintească și ce o așteaptă dacă umblă zăludă prin sat. Hotărât, începu să scrijelească rând după rând. Încă era organizat. Începuse cu întrebările și continuă energic cu amenințările preț de câteva rânduri, când se opri brusc. Nu era bine.

Nimeni nu trebuia să știe că a căzut la pușcărie. Nu, nu! Era plecat pentru câțiva ani… dar unde? Undeva unde nu era nimeni din sat. „Nu Spania… nu Italia… nu Germania… nu Austria… nu Belgia…” murmură Marin. „Nu America… Australia! Da! Australia…” Marin scăpă o înjurătură printre dinți. În Australia era vărul lui Săndel. Australia era mare, dar putea să întrebe în ce oraș. „La Polul Nord!” își spuse Marin cu năduf. Satul lui era peste tot. Se uită din nou la foaie. Trebuia să salveze ce mai rămăsese nescris. O îndoi și păstră partea albă, cu ideea salvatoare în minte. Era în Islanda! La Moș Crăciun. Zâmbi mulțumit și se pregăti să scrie din nou. Mai avea o jumătate de coală, iar el scria tot ca în clasa a II-a, mare și lăbărțat. Acum trebuia să o drămuiască bine.

Se scărpină în barbă, gândindu-se la ce să scrie acasă. Să-i scrie să aibă grijă de copii? Nu avea rost. Doar avusese singură grijă de copii, el doar își amintea cum îi cheamă. Tot scărpinându-se în barbă, își aminti ce îi trebuie. O lamă de ras sau chiar mai multe. Și spumă și aftershave. Trebuia să scape urgent de barbă. Niciodată nu îi crescuse bine și acum râdeau toți deținuții de el, chiar și cei care l-au privit cu simpatie la început. Avea nevoie de prieteni, doar fusese un om de viață afară. De ce n-ar fi fost la fel și înăuntru?

Mai stătu puțin pe gânduri, fluierând. Din celula de lângă auzi un glas bine cunoscut: „Oprește-te, bă, că vreau să dorm!”. Marin se uită urât la perete. Și-ar fi dorit să îi spună că el nu vrea să doarmă… că i-ar fluiera la ureche până la ultima suflare… că i-ar fluiera și la mormânt… și pe lumea cealaltă, dar ultima dată când i-a răspuns nu mai mâncase o săptămână, așa că își înghiți fluieratul și strigă și el, cu un ton potolit, deși ochii îi sticleau cu ură, „Gata, șefu’!”. Se întoarse la foaie. Avea nevoie de țigări, de multe țigări, dacă voia să aibă viață cu matahala de lângă. Glasul vecinului îi trezea amintiri dureroase. Marin își masă instinctiv coastele. Matahalei îi plăceau dulciurile. „Țigări și dulciuri!” rosti Marin cu voce tare. Prea tare. „Și pastă de dinți!” auzi prin perete. Privi zidul din fața cu așa o ură… „Și pastă de dinți!” strigă și el și adăugă pentru sine: „Sta-ți-ar în gât!”. Se gândi să întrebe de care, dar renunță și scrise pe foaie, o pastă de dinți bună. Era suficient, oricum la el în sat erau două feluri de pastă de dinți, care stăteau pe raft până se punea praful de un deget pe ele.

Se uită mai bine la foaie și se lovi cu palma peste frunte. Nu putea să ceară lame de ras. Nu i-ar fi trimis niciodată scrisoarea și știa că scrisorile sunt citite. Auzise el. Acum trebuia să rupă iar foaia. Dacă o rupea de sus, de după lame, nevasta lui n-ar mai fi înțeles nimic. Nu-i rămânea decât să rupă iar foaia și să rămână cu mai puțin de un sfert. Oftă adânc, abținându-se să mai fluiere și îndoi bine coala, apoi, cu precizia chirurgului, o rupse meticulos, păstrând restul de hârtie.

Scuipă podeaua, sictirit. Se lăsa seara. Stătuse jumătate de zi să scrie o scrisoare și nu avea încă niciun rând, dar, culmea, nu mai avea nici hârtie. Își auzi stomacul ghiorțăind și se gândi cu tristeţe la castronul metalic cu orez fiert și oase. Îi trebuia mâncare. Se întoarse la restul de hârtie și scrijeli hotărât. „Fă Ileano, am nevoie de țigări multe, dulciuri, pastă de dinți bună și mâncare. Vezi să nu sigilezi borcanele că te pun ăștia să le deschizi la control. Vreau salam, cârnați, șuncă și cașcaval. Nu pune fructe, că n-am frigider și se strică. Să nu uiți de bani!”. Îndoi hârtia și o băgă în plic. Nu se mai obosi să îl lipească, știa el că îl desfac oricum ca să citească. Scrisoarea lui devenise acum un bilețel, iar dragă Ileana, draga mea Ileana și drăguță Ileană dispăruseră pe micile ghemotoace de hârtie de sub pat. Rămăsese tot fă, Ileano, și avea ea să vadă și altele dacă mai scăpa vreodată de acolo. La acest gând, Marin simți cum i se ridică părul ușor pe ceafă. Avea să ia pedeapsă mare. Omorâse un om. Avea nevoie de Ileana. Scoase biletul din nou și tăie fă. Îl mâzgăli bine, cât să nu se mai înțeleagă și îl transformă într-o inimioară. Înghesui după Ileano un iubirea mea și puse hârtia la loc în plic. Mereu mergea cu iubirea mea. Mai stătu o clipă pe gânduri, scoase din nou hârtia și înghesui într-un colț „M+I=Love”. Acum putea să o trimită. Bătu în gratii și rămase așteptând.

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…

Distribuie:

Locuri de munca

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro