PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Lumini într-o fotografie alb-negru

   Mă uitam la o fotografie veche, alb-negru, în care prin negura nopții, se puteau vedea la ferestrele blocurilor cenușii, mici punctulețe albe de lumină. Pe gangul îngust dintre blocuri nu era nimeni. Doar felinarele, ordonate în perechi paralele, mai aruncau ici colo, din becurile încă nearse, câte un punct mic de lumină palidă, scoțând capul din metal gri, peste gardul viu, lăsat în paragină. Oare ce o fi vrut să surprindă fotograful? A vrut să arate cât de pustie pare strada, în noapte? Cât de încremenite par leagănele din parc? Am privit din nou micile pete de lumină din geamurile ordonate frumos, unul sub celălalt și unul lângă celălalt, tot la fel până la capătul aleii. O fi vrut să surprindă munca repetitivă a arhitectului?

   Pe măsură ce mă uitam la fotografie, mi-am dat seama că n-am mai văzut de mult atâta amorțire. Aveam în față doar imaginea dezolării. Nimic nu mișca. Nimic nu respira. Și, totuși, într-una din ferestre licărea o lumină. Undeva la etajul 10, un ochi de geam parcă îmi făcea cu mâna. De la etajul patru, a început să licărească parcă mai viu un alt bec. Și de la trei, undeva pe mijlocul blocului, un alt geam parcă îmi făcea cu ochiul.

   În jurul luminilor pâlpâitoare din ferestre, blocul cenușiu începea să prindă culoare, arătându-și cărămiziul palid, în lumina unuia dintre felinarele de pe marginea aleii. Pe partea cealaltă, un alt felinar începuse să pâlpâie, din ce în ce mai tare, semn că urma să se ardă și el, cufundând și mai mult în beznă, micul parc.

   M-am întors la ferestrele din care sclipeau raze de lumină. La una din ferestre, arunca raze aurii o portocală, așezată în așteptarea Crăciunului. Băiețelul care o lăsase acolo, se culcase întrebând când va ninge. Se întreba, ca în fiecare an, dacă nu cumva Dumnezeu uitase să ningă. Deodată, de undeva de sus, din afara fotografiei, au început să cadă haotic, fulgi mari și pufoși, așezându-se firavi peste gradul viu și peste pervazul prăfuit al ferestrei. Lângă ei, au venit alții, prinzându-și acele minuscule de gheață, pentru a rămâne laolaltă. Dinspre capătul aleii, din bezna fotografiei, se auzeau colinde. Se auzeau și clopotele bătând la catedrala orașului. Lumina din ferestre sclipea acum în fiecare fulg care cădea, purtat de vânt, alergând jucăuș prin fotografia întunecată.

   La alt etaj, am văzut printre fulgii mari și apoși, luminând în fereastră o păpușă blondă, cu ochi albaștri. Pe șorțulețul alb, așezat peste rochița în carouri roșii, era cusut numele Zoe. Deși părea doar o copiliță, nu mai era tânără. Zoe venise din generație în generație, până la prietena ei de acum. Se vedea că nu mai este nouă. Nu mai era nici întreagă, pentru că, în timp ce un ochi albastru se uita curios către bezna din stradă, celălalt stătea închis, cu genele lungi din plastic atingându-i obrazul pistruiat. Chiar și așa, cu ochiul rămas vedea multe și cu urechile din plastic auzea și mai multe. Auzea și rugăciunile prietenei sale. O auzea, rugându-se în fiecare seară ca tatăl ei să se întoarcă teafăr din război. Ochiul albastru al păpușii sclipi mai viu dintr-o dată și lumina din el se reflectă peste zâmbetul picat cu roz pe fața ei pistruiată, făcându-l să pară real. Din interior se auzi soneria. Prin zonele perfect negre ale fotografiei, fără ca el să emane lumină, se strecurase printre fulgi, un soldat.

   Undeva de la parter, lumina sclipea peste andrelele înfipte într-un ghem verde ca iarba proaspătă de primăvară. Pe ochiurile de pe firul circular, atârna, îndoindu-se peste pervazul ferestrei, o jumătate dintr-un ciorap tricotat. Bătrâna din garsoniera îngustă și le lăsase acolo pe seară când, pe măsură ce noaptea începuse să coboare peste blocul cenușiu, se mai uitase o dată pe geam, în așteptarea nepotului căruia îi tricota în fiecare an șosete de lână. Deși îl aștepta în fiecare an, deși strânsese un întreg coș de ciorapi de lână, de la șosetuțe mici, de copil, și până la șosete mari, pentru tânărul care devenise, în sufletul ei încă licărea speranța. Strălucea, luminând andrelele tocite de timp și lâna aspră, de un verde atât de viu, încât parcă și arbuștii abandonați de sub geamul ei, începuseră să prindă viață. Știa că o să vină, dar poate rătăcise drumul și încă-l mai căuta. Poate pierduse trenul… Poate uitase strada pe care îl aștepta… sau poate lemnul ușii amortizase ciocăniturile, amuțindu-le, și el plecase, pentru a încerca anul următor. Prin zăpada pufoasă, se auzeau doar pașii unei umbre la fel de întunecate ca noaptea, scârțâind spre intrarea făcută parcă din zmoală, a blocului. Din spatele andrelelor strălucitoare, se puteau auzi degetele umbrei, lovind în lemnul ușii.

   La ultimul etaj, sprijinită de vopseaua crăpată de pe tocul geamului, pâlpâiau razele palide aruncate de o candelă. Din spatele ei, în ochii Maicii Domnului, sclipeau fulgii de omăt, alergând ca niște licurici de gheață în toate direcțiile. La fel ca păpușa Zoe, și ea asculta în fiecare seară rugăciunile venite de la fiecare lumină din ferestre. De la geamul aflat la ultimul etaj, vedea peste copacii strâmbi din parcul pustiu. Vedea dincolo de blocul mic și cufundat în beznă, care se întindea paralel, dând naștere gangului în care întunericul părea că înghite lumina. Vedea dincolo de marginea fotografiei. Auzea și le vedea pe toate. Din fotografia veche, ochii ei se uitau sinceri, văzând parcă prin ochii mei, până în adâncul sufletului. Peste irișii odată căprui, își întinsese degetele necruțătoare timpul, făcându-i să sclipească acum în nuanțe de miere, din spatele picăturii de lumină, care tremura, înghițind ultimele guri de ulei rămase în sticla verzuie. Ochii ei luminoși, din imaginea întunecată, vedeau parcă prin bezna pupilelor mele, citind fiecare rugăciune șoptită și fiecare tristețe nespusă.

   Dintr-o dată, în bezna din fotografie, rând pe rând, la fiecare fereastră din spatele perdelei de fulgi, au început să se aprindă lumini. S-au aprins până și felinarele arse de pe alee. Zăpada acoperise complet gardul viu, conturând cu un alb din care străluceau mici cristale de gheață, parcul învelit și el acum într-o pătură de omăt proaspăt și curat ca lacrima. La capătul gangului, se vedeau luminile mașinilor care treceau grăbite pe bulevardul aglomerat și, de undeva, se auzeau glasuri cristaline de copii, care se apropiau de parc. Întreaga fotografie era acum plină de viață. Scârțâind, s-a deschis prima fereastră, lăsând aerul rece să intre și s-a văzut chipul fericit al unui copil, bucuros că Dumnezeu nu a uitat cum se ninge. La parter, s-au văzut în fereastră degetele noduroase apucând cu entuziasm andrelele și șoseta neterminată, pentru ca nepotul să le probeze. În altă fereastră, agățată de gâtul tatălui său, cu capul lipit de chipiul kaki, o fetiță privea fericită dansul fulgilor de nea, strângând-o pe Zoe la piept. De la ultimul etaj, se auzea sfârâind fitilul candelei. Flacăra tremurândă băuse și ultima picătură de ulei. Peste ochii Maicii Domnului se lăsa încet înserarea. Cu un ultim sfârâit, se stinse și ultima licărire din candelă.

   Nu mai ningea. Pe jos era iar praful umed și întunecat. În blocul scund, nu se mai vedea nicio lumină și cele două felinare arse stăteau întunecate în imagine. Blocul era din nou cenușiu, iar la ferestre se vedeau aceleași pete inerte de lumină. Nimic nu mișca în parcul lăsat în paragină. În fotografia alb-negru, bezna de la capătul gangului absorbea într-un negru perfect, luminile mașinilor de pe bulevard. În amorțeala din fotografie, parcă, la ultimul etaj, în fereastră se mișca ceva. O mână cu degete subțiri, parcă turna cu grijă ulei în candelă. Prin bezna imortalizată în fotografia alb negru, artistul surprinsese lumina chibritului, aprinzând candela de la ultimul etaj.

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…