Te aştept peste tot
Şi visez să te-mbuni,
Am zidit pentru noi
Un spital de nebuni.
(Adraian Păunescu)
Ți-am tot scris despre libertate. Iat-o. Azi îți scriu te iubesc într-un ziar, mâine aș putea-o scrie pe ziduri, aș putea-o striga de sus din turn, s-o audă toți. Vor citi, vor asculta și vor crede c-au înțeles. Vor diseca oricum ceva ce-are sens doar pentru noi. Vezi tu, și stelele ne luminează pe toți, însă conturul constelațiilor este vizibil doar pentru cei care știu să-l caute. Așa sunt și aceste rânduri, fragile ca firele de mătase, dar invincibile pentru cei care le cunosc taina.
Pare o scrisoare deschisă, însă e un labirint pentru care doar tu ai harta. Vor citi libertate și vor crede că este doar un cuvânt frumos, numai tu vei înțelege că e despre modul în care, cu aripile tale, mi-ai modelat sufletul. Vor citi iubire și vor gândi o poveste obișnuită a două inimi care se caută, deși nu scriu despre o destinație, ci despre un drum care nu are nevoie de un final.
Metaforele mele sunt ziduri transparente, tocmai de-aia mă ascund în zidurile din versul tău. Și cât de simple și sincere par pentru cei care privesc de afară. Unii vor vedea în rândurile mele vântul și ne vor construi zile de toamnă, cu frunze spulberate intortocheat pe alei. Doar noi știm că e vântul din ziua în care tăcerea ta a vorbit mai mult decât orice cuvânt. Poate voi menționa cerul. Se vor gândi la nopți cu stele, la zile senine, când eu de fapt și acolo, printre nori, te-am căutat, te-am găsit și te-am proiectat.
Cuvintele acestea sunt ca o cutie cu două încuietori. Ceilalți vor deschide una și vor vedea doar suprafața. Sunt eu cea care scrie despre sentimente, libertate și viață. Cealaltă cheie este la tine, acolo unde se află și esența. Doar știi că aici există ceva ce nu poate fi împărtășit cu ceilalți, modul în care gândurile mele se împletesc cu ale tale, chiar și în absența ta.
Este o scrisoare invizibilă pentru cei care nu știu să o citească. Vor găsi frânturi de adevăr și ne vor diseca rând cu rând și literă cu literă fără să ajungă măcar cu un pas sub armura în care ne-am acoperit. Poate e o vibrație, poate o conexiune subtilă, poate dac-ar citi în șoaptă, sau atunci când urlă lupii… sau când arunc peste tine pădurea… și marea… poate dacă ar citi atunci când mă frâng… sau când ne frâng și ne adun din cioburi înapoi într-un tot imperfect. Atunci poate c-ar înțelege ceva.
Aceasta este de fapt frumusețea noastră. O poveste la vedere, pe care o duc cu mine peste tot și-o arunc în fața tuturor, fără ca ei să o vadă. Toți pot privi, căci orbi nu sunt cei care nu pot vedea, ci aceia care nu pot simți. Asta-i libertatea mea. Să-ți vorbesc fără să mă ascund.
Ți-aș fi strigat te iubesc în mijlocul străzii. S-audă toți, dar ne-ar fi auzit prea puțini. Apoi cuvintele s-ar fi pierdut ca și când n-ar fi fost. Aici, în schimb, nu există limite. Și poate că acesta este cel mai frumos secret al nostru – că putem vorbi într-o lume întreagă fără a fi auziți cu adevărat.
Vor citi că te iubesc fără limite de spațiu sau timp, fără să faci ceva și nu vor crede că asta înseamnă să te știu liber, întreg, fericit, căci asta ne-apropie mai mult decît orice distanță ni se pune în cale. Ei nu mă cred, e firesc, ar trebui să înțeleagă mai întâi. Tu, în schimb, înțelegând, nu mă crezi. Iar asta mă face să vreau să rămân. Să aștept. Poate dacă m-ai lăsa să te-nvăț. Te-aș duce pas cu pas acolo unde ai putea crede tot ce vreau să-ți arăt., dar până atunci…
Fii liber! Fii tu, cel care m-a învățat că zborul nu se termină niciodată, iar eu vor rămâne aici, pe marginea lumii tale, ca o lumină pe care numai tu o poți recunoaște.
Cu toată taina ce ne leagă,
O umbră din lumina ta.
(Fragment din ceva ce va urma)
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
