PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – În tot și în toate (I)

   Dorul, acel nod constant în piept, se contopea cu ceața din jur, învăluind-o în amintirile și emoțiile de care nu se putea detașa oricât ar fi încercat. Fiecare copac, fiecare bancă era pătrunsă de prezența lui, de momentele pe care le împărțiseră, de cuvintele spuse și nespuse. Privirea îi căzu pe una dintre băncile acoperite de umezeala dimineții și, pentru o clipă, îl văzu acolo, așezat ca de obicei într-o rână, cu brațele largi relaxate, de parcă lumea întreagă n-ar fi fost decât un decor în jurul lor. Își amintea cum râdea cald și molipsitor și cum îi povestea despre visurile lui, despre planurile făcute, despre lucruri mărunte care atunci păreau să conteze atât de mult. Uneori, îi povestea despre pacienții lui. Alteori despre suferințele oamenilor. Despre cum aceștia nu se puteau bucura de clipa care le era dată. Atunci îi dădea dreptate, însă acum l-ar fi contrazis cu toată ființa sa. Cum se putea bucura de ceva știind că el alege să-și trăiască ultimele clipe departe de ea? Cum să se bucure știind că-l va iubi o eternitate, fără să-l mai aibă de fapt?

   Cu fiecare pas ceața devenea mai groasă, dar asta nu o speria. Dimpotrivă, îi părea că prin zidul alb și opac se apropia de el, ca și când undeva, dincolo de acest văl misterios, Theo era acolo, așteptând-o. Parcul, învăluit în această tăcere grea era un fel de loc magic în care timpul se dizolva iar granițele dintre realitate și amintire se estompau. Copacii înalți și golași, cu ramurile întinse ca niște mâini încremenite, păreau să fie martorii tăcuți ai poveștii lor. Frunzele trosneau ușor sub pașii ei, însă sunetele erau înghițite rapid de ceață și transformate într-un ecou slab.

   Fântâna veche, ascunsă parțial de aburii ceții, era ca un altar al amintirilor. Apa curgea încet, aproape imperceptibil, ca și cum timpul însuși  se scurgea mai lent acolo. Își amintea cum stăteau lângă acea fântână ore întregi, discutând despre nimicuri și găsind mereu liniște în prezența celuilalt. Acum, zgomotul fin al apei părea că aduce cu el un murmur familiar, un sunet care evoca vocea lui. În mintea sa el era deja acolo, aplecat ușor, aruncând pietricele în apă și urmărind cercurile cum se extind. Îi zâmbea în colțul gurii. Fiecare picătură prăvălită peste bazinul de piatră părea o șoaptă smulsă din trecut. O chemare tăcută.

   Mai departe, în mijlocul parcului, copacii străvechi, acoperiți cu mușchi, își întindeau ramurile ca o îmbrățișare stranie. Fiecare trunchi purta o parte din el, o fărâmă din prezența lui Theo, ca și cum fiecare copac era impregnat cu momentele împărtășite de-a lungul timpului. Știa că el adorase acest loc – natura, liniștea, modul în care totul inspira calm. În care timpul avea răbdare. Și acum, cu pașii ei mărunți și cu gândurile agățate în vremurile în care nu trăiau contra timp, Jane simțea cum fiecare arbore, fiecare ramură, fiecare frunză îi amintește de el, dar și de ei doi.

   Ajunse la pavilionul vechi, acel loc în care se refugiau deseori, când ploaia începea să bată în rafale. Aici râdeau. Aici vorbeau până târziu în noapte. Mica construcție acoperită în iederă, devenise o relicvă a acelor zile, dar nu una moartă ci una care păstra încă vibrația  momentelor trăite acolo. Pereții săi erau martorii muți ai conversațiilor lor, iar în liniștea absolută a ceții, Jane simțea că el este încă acolo, așezat pe marginea unei coloane și privindu-i fiecare mișcare. Pietrele de sub picioarele ei păstrau urma pașilor lui. Timpul păstrase totul neatins pentru ca ea să-l regăsească.

   Întinse mâna, atingând balustrada rece și aspră, de piatră, iar un fior îi străbătu corpul. În acea atingere simți din nou prezența lui, de parcă ar fi fost acolo, chiar lângă ea. Aproape că-i putea auzi respirația. Dorul devenise tangibil, ca o bătaie pe umăr, ca un ticăit ritmic al inimii lui în timpanele sale. Totul în jur era impregnat de el – pavilionul, ramurile, fântâna, fiecare colț al parcului fusese martor al momentelor în care inimile lor băteau ca lor băteau ca una.

   Ceața continua să se adune și, în acea densitate albă, ea înțelese că Theo n-avea să plece niciodată cu adevărat. Natura, cu tăcerea și frumusețea sa veșnică, urma să-l țină în viață. Iubirea ei urma să-l păstreze viu, măcar în amintire. Simți o fericire stranie conștientizând că el avea să trăiască în frunzele care foșneau sub pașii săi, în adierea vântului, în clipoceala subtilă a apei din fântână. Urma să devină un spirit în fiecare fir de iarbă, în pietre, în fiecare colț al parcului și în cele mai ascunse cotloane ale inimii sale. Natura îi era mai mult decât un refugiu. Devenise o extensie a sufletului său, iar acum ea îl putea regăsi aici, în toate lucrurile mărunte și tăcute.

   În locul acesta, unde ceața șoptea povești din trecut, Jane simțea că el n-avea să dispară niciodată ci doar să se transforme, devenind una cu tot ceea ce era în jurul său. Dorul ei se transforma. Nu mai era o absență. Devenea o legătură subtilă, invizibilă, care îi unea în tăcerea parcului învăluit în ceață (dintr-un roman viitor…).

Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…