Gazeta Dambovitei | Cele mai noi știri din Targoviște și Dâmbovița

Ediția de luni, nr. 3655
29-11-2021

PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – În genunchi, pe coji de nuci!

Mara își simțea ochii grei. Scutură capul, încercând să alunge somnul. Mai avea câteva ore, doar câteva și urma să iasă din tură. Lângă ea, țiuitul aparatelor de oxigen, într-o desincronizare totală, se auzea ca un concert de viori dezacordate, oprindu-se din când în când pentru câteva piuituri răgușite, doar pentru a-și trage și ele sufletul din circuite și cabluri, și reluând de unde au rămas, iar… și iar… și iar… până la… „Până când?”  se întrebă Mara, privind la icoana mică înțepenită în perete, într-un cui prea mare pentru ea.

Era asistent medical. Alesese asta nu pentru că nu ar fi putut să facă o facultate, așa cum îi aruncau în față alții. Și-a dorit să ajute, să fie lângă bolnav… Așa își găsea sensul. Mai bine zis, așa își găsise sensul. Acum se întreba de ce nu a mers ca toți colegii, la politehnică. Circuitele nu te ceartă. Calculatorul nu îți spune că vrei să îl ucizi. Când bagi șurubelnița în el și rupi circuitele nu strigă la tine, iar dacă se strică, merge liniștit la gunoi.

I-a plăcut matematica. Ar fi putut să devină profesor. I-au plăcut întotdeauna copiii și copiii au plăcut-o pe ea. Le-ar fi predat și s-ar fi asigurat că învață cât mai multe de la ea. Ei nu i-ar fi strigat că că este un călău. Nu s-ar fi îndoit de ea. Nu i-ar fi dat peste mână când le-ar fi corectat temele și le-ar fi scris notele în carnețele. Ar fi plecat acasă și în urechi ar fi auzit râsul cristalin al copiilor, nu țiuitul aparatelor.

Își luă un pahar cu apă de la dozatorul de pe hol. Era rece. Prea rece. Îl lăsă pe masă, așteptând să ajungă la temperatura camerei. Îi reveni în minte primul an de școală, când colegul ei spărsese vaza preferată a învățătoarei. Încercase să strângă cioburile cât mai repede, pentru ca ceilalți colegi să nu calce în ele, dar ajunsese pedepsită, în genunchi pe coji de nuci… Nu o crezuse nimeni când a spus că nu ea a spart vaza. Exact așa se simțea acum. Pedepsită să stea în genunchi pe coji de nuci.

Doar că acum, pe lângă faptul că nu era crezută de cei pe care încerca să îi ajute, situația îi impunea și să lucreze cu deficit de personal. Erau prea puțini pentru pacienții care veneau continuu și fiecare zi devenea o provocare pe care se lupta să o accepte. Devenea tot mai greu să se ridice din pat dimineața. Nu mai voia să deschidă Facebook-ul, nici televizorul… Și-ar fi închis și telefonul, dacă nu ar fi avut nevoie de el. Nu mai putea să audă din toate colțurile acuzele aduse colegilor ei. Ce vină aveau ei? Erau ca orice alt angajat care trebuia să își facă treaba. Nu mai suporta să audă nici campania antivaccin și antimască.

Se izolase de toți doar ca să nu mai audă, dar parcă era pedepsită… Nu se opreau. Nu mai mergea nici la biserică de când preotul începuse și el să spună că virusul nu există. I-ar fi propus să facă schimb de locuri. Dacă el putea să se exprime liber despre ceva ce nu avea legătură cu pregătirea lui, atunci și ea ar fi trebuit să aibă voie să cânte în locul lui.

I-ar fi invitat pe toți între pereții reci ai spitalului să ia parte la suferința bolnavilor, dar nu aveau voie. Ei aveau voie să comenteze de pe margine. De afară. Luă mici înghițituri de apă. Se mai încălzise. Răspunse cu inima strânsă la telefonul care zornăia cu ecou pe hol. Era ruda unui bolnav. Voia să îi aducă pachet. Simți cum inima îi coboară în stomac și alături de el se topește, curgându-i printre oase, până la saboți și mai departe, sub mozaicul crăpat. Reuși să îi spună doar că nu îi folosește pachetul. E la oxigen. Ascultă în tăcere ploaia de cuvinte care treceau prin receptor și răsunau pe holul îngust. Nu răspunse. Nu mai răspundea de mult. În cele din urmă auzi tonul telefonului. Ruda furioasă închisese. Puse receptorul înapoi și mai luă două înghițituri de apă, dar le simți căzând ca doi bolovani.

Simțea cojile trecând prin pantalonii subțiri și înfigându-se în genunchii obosiți. Când era copil, era mai puternică. Nu o dureau. Acum le simțea până în suflet. Pe lângă ea trecură alți doi colegi cu o targă și un săculeț mic și negru. Știa deja cine este. Era fetița de la parter. Trebuia să sune și să îi anunțe părinții. Oftă adânc, dar aerul se agăță în colțurile cojilor sparte și rămase înțepenit undeva la jumătatea drumului. Părinții erau la muncă, în Italia. Avea doar numărul bunicilor.

Cojile intrau acum mai adânc. Le simțea agățându-se de pereții vaselor se sânge. De trahee. De bronhii. De fiecare neuron și de fiecare celulă. O lacrimă trecu pe sub genele rare, coborând pe obrazul palid, peste masca albă și căzu pe mozaic cu zgomot de coji de nuci sparte.

 

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…

 

 

Distribuie:

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


hymarco
novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
Gopo

CITEȘTE ȘI

soundservice SPMT
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Webhosting Armand Media