PUNCT ȘI DE LA CAPĂT – Amalia DRAGOMIR – Iarna din vis

E noapte și prin fereastra murdară văd fulgii care se lipesc de sticla înghețată. Sunt mulți și cad ca o perdea albă, adunați în pâlcuri, peste ramurile perilor dezgoliți de frunze. Vântul șuieră zăpada și o suflă peste acoperișul din țiglă vechi, ars de soare și acum îngropat și el în mormane de omăt pufos. Peste lada de la capul patului se întrezăresc fire palide și gălbui de lumină, de la becul galben care a înghețat și el pe stâlpul de la colțul străzii. Îmi trag pătura mai aproape, în jurul corpului, de parcă vântul ar fi intrat prin fereastră, până în adâncul sufletului. E frig. Decembrie a bătut la ușă mai întâi cu ploaie, apoi cu vânt și în cele din urmă cu un ger năprasnic, care a înghețat apa pe ramurile copacilor.

   Aud scârțâitul perilor din dreptul ferestrei. Ramurile pocnesc sub strângerea aprigă a picăturilor de apă înghețate. Crengile dezgolite se apleacă, se încovoaie și lovesc în sticla firavă a geamului. Văd tocul albastru, cu vopseaua crăpată și simt adierea care trece pe lângă toc. Geamul vechi, prins în cuișoare de rama de lemn scoate un țăcănit sumbru, tremurând în balamale, dar rezistând încă, așa cum a făcut-o ani de-a rândul. 

   Mă uit spre soba întunecată de la colțul camerei. Prin ușița arămie se văd încă flăcările pitice, gata și ele să se stingă. Aș coborî să mai pun lemne, dar înăuntru e cald. Atât de cald încât fulgii încep să se topească lăsând urme pe sticla murdară a ferestrei. Mă așez mai bine sub pătura de lână și mă uit cu coada ochiului spre fereastră. Îmi amintesc cum, copil fiind, mă speriam la fiecare ploaie și la fiecare viscol de ramurile perilor. Toamna, când vântul îi lovea cu sete, vrând parcă să îi despoaie de frunze și să îi arunce goi, în fața vifornițelor ce aveau să vină, îi vedeam ca pe niște străjeri, stând mereu la datorie în fața casei și apărând-o de vântul nemilos. 

   Acum le ascult doar cântecul, ca un plâns venit dintr-un timp fără timp, scârțâind în fereastră. Aud o mașină trecând, venind în jos pe stradă, iar farurile își aruncă lumina în cameră, făcând ramurile bradului să strălucească preț de câteva secunde. Îmi întorc ochii către el și privesc globurile care lucesc ca niște lumânări în bezna nopții. În fiecare an îl facem mai devreme. În fiecare an avem un brăduț nou, adus din pădure, care miroase a cetină până la jumătatea lui Ianuarie. Acesta însă nu miroase. Este primul brăduț care nu are niciun miros.

   În sobă e beznă acum, semn că și ultimii tăciuni s-au stins. Vântul șuieră acum pe horn în jos, iar șuieratul se transformă în vaiet, lovind din interior, ușa grea, din fontă, a sobei. Închid ochii, încercând să adorm, dar vaietul se repetă, mai tare și mai tare, ca un zgomot de strigoi peste tăcerea de mormânt a nopții. Acum e frig, tot mai frig. Perii amuțiți au rămas nemișcați în zăpada care continuă să cadă, adunându-se greoaie, fără milă, pe ramurile lor bătrâne. Becul prăfuit de pe stâlp pâlpâie dând să se stingă și, încet, fără veste, peste mine se lasă zăbranicul întunecat al nopții și frigul. 

   Tremur ușor sub pătură și aștept să te aud ridicându-te să ațâți din nou ultimii tăciuni, să fumezi o țigară în gura sobei și să mai arunci un lemn pe foc, dar nu se aude nimic. Au tăcut și copacii de afară, iar strigoiul din sobă a fugit și el din calea frigului necruțător. Se ascunde probabil prin poduri, pe lângă hornuri calde, cu miros de cenușă udă. 

   E ger. E ger afară și e ger și în casă. Îmi văd degetele albăstrindu-se și simt furnicături în ele. E atât de frig încât, pe sub pătura care începe să înghețe și ea, văd aburii care îmi ies din gură atunci când încerc să-mi suflu în palme pentru a-mi dezmorți degetele acum încremenite. Mirată, întorc capul spre patul tău, dar văd doar pisica portocalie care mă privește cu ochii sticlind în beznă. 

   Aud de pe noptiera ta ceasul ticăind. E ceasul nostru vechi. Cel care ne trezea în fiecare dimineață. Mă uit lung la el. Știam că l-ai aruncat, dar mă bucur că ai reușit să îl repari sau să găsești altul la fel. Aș vrea să te strig, dar printre dinții încleștați de frig iese doar o șoaptă, care se stinge și ea înghițită de neguri. Tresar când liniștea de cavou este spartă de mieunatul pisicii, ajunsă acum sub o masă, de pe suprafața căreia se văd luminițe stranii. Două candele ard mocnit, în ultimele picături de ulei rămase. Undeva, văd icoana veche, cu busuioc pe ramă și lângă ea, în spatele sticlei pline de unsoare, chipul tău, zâmbind formal, unui fotograf necunoscut. Și înțeleg. Tu nu mai ești… Îți ating cu degetele vineții poza, încercând să nu distrug florile care s-au uscat în glastra de lângă. 

   Strigoiul din sobă se aude văitându-se tot mai departe, dispărând în noapte odată cu ultima licărire de speranță și cu vântul înghețat care intră acum prin ușă și prin geamuri. Aș plânge, dar am ochii atât de înghețați încât au început să mă usture. Aș striga, dar am buzele încremenite și lipite de fulgii care acum cad peste mine. Aș fugi, dar am genunchii la fel de înțepeniți ca ramurile copacilor de afară. Aș vrea să te mai simt măcar pentru o ultimă noapte, dar sufletul îmi îngheață și se sparge în mii de bucăți, care cad cu zgomot pe podeaua prăfuită. Știu că ești aici și te simt. Mă întorc și îți văd umbra, la colțul dulapului mare cu ușile strâmbe. Întind către tine degetele înghețate și îmi răspunzi, întinzând la rândul tău brațul către mine, dar simt cum aerul mă strânge tot mai tare și mă smulge din loc, dezlipindu-mă de podeaua pe care acum se aștern fulgii. 

   Pereții pătați de vreme se dărâmă, destrămându-se parcă sub atingerea rece a unei mâini nevăzute și patul dispare, lăsând în loc un om de zăpadă uriaș și urât, care îmi zâmbește sinistru. Te simt tot mai departe, tot mai sus, iar cerul îți devine casă, în timp ce peste mine, zăpada cade grea, ca o lespede înghețată. 

   Tresar și clipesc des pentru că razele puternice ale soarelui îmi bat în față. Văd balconul și draperiile albe. E început de toamnă, dar aerul nu mai miroase a fân uscat și a flori. Prin geamul întredeschis simt mirosul de ciment, de la fabrica din apropiere, până în plămâni. Îmi privesc degetele albăstrii încă. Acum pot să plâng, dar sufletul înghețat, spart acum ca o oglindă, în mici fragmente, împrăștiate în mormanul de zăpadă, nu mă mai lasă. Aștept o altă noapte în care să visez din nou aceeași iarnă. Ultima iarnă!

.

Amalia DRAGOMIR este content writer, specialist SEO, omul din spatele tastaturii, de peste tot și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișeană…