Erika nu mergea niciodată la biserică. Încetase să mai facă asta încă de când trăia Friedrich. Pentru ea, un loc în care slujea un astfel de om, nu era un loc sfânt decât cu numele. Murmură o rugăciune către sfântul a cărui zi o prăznuiau și își văzu de ale sale. Poate dacă ar fi fost prezentă la biserică, ar fi văzut toate schimbările pe care ceilalți nu le puteau observa. Îl vizitase pe Isaak și îi dusese câteva plăcinte cu dovleac mai moi, pe care să le poată mesteca, apoi se întorsese la cei doi copii, iar ziua ei trecuse la fel ca toate celelalte.Trecuse jumătate din februarie, primăvara bătea la ușă, iar Erika era din ce în ce mai optimistă. Se gândea tot mai des la Meisner și la o alegere pe care trebuia să o facă, dar ideea i se părea atât de absurdă, încât evita să zăbovească asupra ei mult timp.
Peste Mainz se lăsă noaptea, ceva mai blândă decât în zilele trecute. Apa din gălețile de lemn nu mai îngheța. Iarna nu mai avea putere. Erika se foi în așternuturi, visându-l pentru prima dată pe Baltazar. Se făcea că venea către ea, în mantia lui neagră, iar în lentilele de la ochelari se vedeau dansând flăcări uriașe. Se apropie de ea, iar femeia întinse brațele pentru a-l cuprinde, însă el se făcu lung, tot mai lung și se aplecă, astfel încât cioclul măștii să se lipească de nasul ei. Cu glas blând, dar pe un ton categoric, îi spuse de mai multe ori:
— Ia copiii și fugi! Ia copiii și fugi din Mainz! Pleacă! Pleacă din oraș, ACUM!
Erika sări din așternuturi direct în picioare. Încă îi auzea vocea în timpane. Se uită buimacă în jur, dar el nu era acolo, în schimb vocea lui continua să repete: Grăbește-te! Fugi, Erika! Ia copiii și pleacă, acum! Trezi copiii și începu să se îmbrace, zorindu-i. Luă punguțele cu bani și le puse sub palton, așa cum făcuse și data trecută, apoi, fără prea multe explicații, îi apucă de mână pe amândoi și ieși în strada pustie. Nu știa ce face, dar glasul încă îi spunea repetat să fugă, așa că porni prin beznă, către satul evreilor, acolo unde Isaak își ducea bătrânețile. Nu apucă să meargă prea departe, căci se izbi în întuneric de armura din fier a unui soldat și căzu în zăpadă, dezechilibrându-se! Se agăță de brațul bărbatului și ajunse din nou în picioare, iar el se aplecă înspre ea și îi spuse șoptit:
— Erika, după tine veneam! Luăm copiii și plecăm imediat de aici! Haide! Am dus o trăsură și doi cai la groapa cu oase!
Vorbea precipitat, dar după voce, Erika îl recunoscu imediat. Era Meisner. Deci se întâmpla ceva cu adevărat, visul nu fusese doar un simplu vis. Îl prinse de mână și-l întrebă îngrijorată:
— Ce se întâmplă?
— Nu știu, dar micul Guter, fratele meu, mi-a spus în vis să fugim! Tu îl cunoști cel mai bine pe cioclu, Erika! Într-o zi, a avut chipul fratelui meu! Dacă mi-a spus să plec, asta fac, fără să întreb, dar nu puteam să te las în urmă… nici pe tine, nici pe copii!
O luară la sănătoasa împreună, către groapa cu oase, dar imediat ce trecură pe sub porțile orașului, Erika se opri, uitându-se către satul evreilor. Trebuia să-l ia pe Isaak. Nu-l puteau lăsa acolo. Avea o datorie față de Baltazar.
— Mergi tu la trăsură! Ia și copiii cu tine! Eu mă duc să-l aduc pe Isaak! îi spuse lui Meisner, iar bărbatul se pregăti să protesteze.
Din depărtare se auzea un zgomot ciudat, de zale și armuri care se lovesc ritmic unele de celelalte. Armata mărșăluia către poarta orașului. Erika apucă să vadă doar un șir perfect de făclii aprinse care se deplasează ordonat, către ieșirea din oraș. În mintea ei, vocea lui Baltazar strigă, făcându-i timpanele să vibreze dureros:
— Lasă-l pe Isaak și fugi acum! Timpul lui a trecut!
Erika luă amândoi copiii de mână și începu să alerge către trăsura care i se părea tot mai departe. Meisner o prinse de mână și o trase cu putere printre cruci, scurtând drumul direct prin cimitir. Caii erau deja legați la trăsură. O împinse pe scară, astfel încât să stea lângă el, iar pe copii îi urcă rapid în spate și, în câteva minute, trăsura dispăru în tăcere printre copacii înghețați. Erika se mai uită o dată către groapa cu oase. Deasupra ei, înalt și slab, Baltazar ridică o mână în semn de salut. Îi răspunse și ea, rămânând cu mâna ridicată până când îl pierdu din vedere.
— A fost el, așa este? întrebă Meisner, care o urmărise cu coada ochiului.
Erika încuviință și simți cum dintr-odată o podidesc lacrimile, știind că și-a luat pentru totdeauna rămas bun de la Baltazar. Soldatul îi prinse mâna și i-o strânse în mănușa de piele, apoi spuse în șoaptă:
— Fii soția mea, Erika! Îmi pot găsi o slujbă în orice loc, iar cu banii care ți-au mai rămas putem găsi o casă pentru toți patru! Jur pe ce am mai sfânt că voi avea răbdare, atât cât va fi nevoie, dar și că voi avea grijă de copii ca și când ar fi ai mei!
Erika îi strânse și ea mâna. Da, el era cel care merita să trăiască alături de ea! Acum înțelegea că, oricât de nepotriviți ar fi părut, sufletele lor se potriveau. Își lăsă doar capul pe umărul lui, iar Meisner oftă ușurat. Primise răspunsul de care avea nevoie pentru a fi dispus să se lupte chiar și cu diavolul numai pentru a-i ști bine. Acum, pentru amândoi, viața avea un alt sens. Peste pădure, dinspre Mainz se vedea un fum gros ridicându-se și mici particule de cenușă aprinsă care se roteau în aer, dansând în spirală către cer. În spatele lor, începuse măcelul. Inchizitorul își punea în aplicare planul pe care îl născocea de la începutul lunii. Evreii aveau să piară, dar nu arși pe rug. Erau mult prea mulți. Pentru asta, avea nevoie de armată, iar cei pe care Erika îi văzuse mărșăluind pe străzile orașului erau soldații, aflați la ordinele primarului, care se îndreptau către așezarea evreilor. Și așa, mergând mișelește prin beznă, au atacat fără milă, arzând colibele coșcovite în care oamenii încă mai dormeau, așteptându-i cu săbiile scoase pe cei care fugeau, goniți de fumul înecăcios. Soldații aveau ordine clare. Nu trebuia să scape nimeni – nici bătrâni, nici femei, nici copii – și nimeni n-a scăpat.
14 februarie 1349 – noaptea în care Dumnezeu și-a întors fața dinspre Mainz și s-a uitat în altă parte. Poate către insulele călduroase, populate de băștinașii care își etalau goliciunea în nisipul arzător. Poate către pinguinii care pășeau legănat pe gheață, către apa învolburată, în căutare de hrană. Sau poate își ascunsese pur și simplu fața, întrebându-se dacă n-a făcut cumva o greșeală, atunci când a plămădit omul din nisipul grădinii Edenului.
14 februarie 1349 – noaptea în care s-a mai scris o filă de istorie sângeroasă a omenirii. O noapte de coșmar, în care aproximativ șase sute de vieți au căzut pradă focului și săbiilor grele, din metal ascuțit. O noapte de foc, fier și apă, căci peste leșurile fumegânde s-a așternut un strat subțire de omăt alb, care s-a transformat într-o mocirlă cenușie, infiltrându-se în pământul care avea să le servească drept casă evreilor din Mainz. Întreaga comunitate de evrei era nimicită. Soldații se puteau întoarce liniștiți în casele lor, unde aveau să pună capul pe pernă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Pe Isaak îl găsise în cele din urmă moartea, lângă oblonul deschis. Aprinsese iar lumânarea albă din sfeșnic și terminase rugăciunea pentru sufletul lui Baltazar. O văzuse neagră, întunecată, întinzându-se pe zidul coșcovit. O primise cu drag și o invitase la masă, ca pe un vechi prieten. În sfârșit, își amintise de el. Cu lacrimi în ochi, se așezase sub mantia ei protectoare, simțind cum pacea toată este numai a lui. Moartea îl îmbrățișase, așa cum un părinte își strânge la piept copilul, iar prin oasele ei, printre coaste, Isaak îl văzuse pe Baltazar, pe câmpul înverzit care se deschidea la picioarele sale. Întinsese brațele către el, iar moartea îl lăsase să plece. Avea alte suflete de cules, din satul trecut prin foc și sabie.
(fragment)
Amalia Dragomir este content writer, omul din spatele tastaturii, de peste tot, de nicăieri și, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
